When in doubt...fuck.

So, I hate everything about the new generation. I think that's clear..I don't want to have nothing to do with party people, happy false junkies, modern age stereotypes.

Party people are just posers, just as the happy false junkies... as for the modern stereotypes, I rather shoot myself with a gun than having to interfere in any way with the kids. I hate the kids. I see them everywhere, even if they're in their 20's or more...they never seem to grow up. At least, mentally speaking. This new poser like fashion about the music everyone likes...it pisses me off! Right now..i suggest you Mono Men - Right now (Stop Dragging Me down -1990). It defines just how I feel...in this particular moment. Hate, anger, frustration.

I mean, I always feel like that..I just can handle it better when I don't follow my instinct. However, there were times I wanted to bit the crap out of someone who said The Troggs sucks. I don't care about the standards, I don't give a shit about how we should all live in peace and harmony, cause we can't! I mean, if the world started with just two people, there would be fights and death! People don't get along, even relatives, even friends hate eachother.

I know I can offend people, that doesn't make me necessarily better than them.. (Mono Men - No Way Back), but still ... I rarely feel the need to apologize. Don't expect me to care about anything.

Melvins -Roman Bird Dog - this synchronizes so deeply with my state of mind right now.  This song reads through my ill humor and sulkiness as nothing else does. I hate the fucking posers who claim they know everything about punk rock and the early metal scene, while wearing their leather jackets and jeans ripped on  purpose. (Saccharine Trust ) - Community Lie !! Effort to waste !! (PaganIcons) 


Caught in time so far away from where our hearts really wanted to be - Reaching out to find a way to get back to where we'd been - And if summer left you dry with nothing left to try - This Time...... Caught at a distance from myself and there was no one there to know - What could I do? - I have learned sometimes a need can run too deep and we throw away the things we most wanted to keep and inside we lie over and over again - This Time...... If you don't now, you'd better learn to believe me when I say I'm going to build a wall around this town Around these hearts and hands. (Rites Of Spring - Spring)

Cat Butt - Journey To The Center Of (1989)

How could you not taste this awesome dirty grunge from the late 80's? Cat Butt is a group from Seattle, Washington formed in 1987. Their one and only album, Journey To The Center of was produced by Jack Endino (brilliant) in 1989. It was meant to gain massive succes through a large U.S. tour that followed, but unfortunately Cat Butt disbanded in 1990.

Tracklist:

1. Maximo
2. Freebase
3. 3 eyes
4. Born Loser
5. Sedgwick
6. Zombie

Since you can't find anywhere to buy this; since this band was like a shotgun that shortly appeared and disappeared, causing a deep wound to this impressive album, it is meant to live forever and I think anyone sould at least listen to this and apreciate the effort.

p.s. apparently, you can purhase it here, on vinyl

Mudhoney - Superfuzz Bigmuff (1988)

This is one of my favorite Mudhoney albums that never fails to impress me how complex and dirty it sounds. This is the band's debut album, released  in  October 1988 through record label Sub Pop. Every song on it is fucking amazing to my brain, it's like a wave of adrenaline and pure mania. I think Hate The Police is one of of the best covers I have ever heard, making The Dicks message sound even more distorted and angry. Touch Me I'm Sick and Sweet Young Thing Ain't Sweet No More have always give me the strange feeling of déjà écouté et senti, while If I Think and  In 'n' Out Of Grace are just pieces of art. There's even more on that album, sensationally capturing the specific Mudhoney sound. This is an inspirational album, to me, and probably to anyone who has ever got the change to check out the music there's no longer been made today.

The album was named after two of the band's favorite guitar effects pedals: the Univox Super-Fuzz and the Electro-Harmonix Big Muff, which helped to provide the band's signature "dirty" sound. The cover artwork is a photograph of frontman Mark Arm (left) and guitarist Steve Turner (right) by photographer Charles Peterson.
During initial release, the EP sold incredibly poorly (even by Sub Pop standards), however it has since been acknowledged as one of the seminal records of the Seattle scene. In mid 2008 the EP charted at #25 on the UK Indie Album Chart, a peak for the EP, twenty years after its release.(wikipedia.com)

You can buy it here

Iggy Pop died long time ago

When I first heard about Iggy and The Stooges having a gig in Romania, I said I definitely had to go. So it's set on Aug. 27th, in Tg. Mureș (Peninsula Fest). But then I found out about the lineup and it instantly caused me nauseas and dizziness..stroke me in the head like 20 000 bricks per second.

As the official website http://www.peninsula.ro/?artist  confirms:

aug. 27: Iggy & the Stooges * Chase & Status and MC Rage * Nick Warren * Subscribe * Şuie Paparude * Moby Dick * Anima Sound System * Vad Fruttik * Alvin és a Mókusok * Luna Amară * Horace Dan D * Goranga&Missile * AIM

I'm like WHAT IN THE NAME OF SATAN IS THIS?

Chase & Status and MC rage - electronic fucking shit
Nick Warren - house DJ sonofabitch
Șuie Paparude - the major bullshit of all times
Anima Sound System - electronic. causethatsallwhattheyknow
 Luna Amară? - ??? what the fuck?
Horace dan d, Goranga & what?
AIM, Subscribe, Moby DICK - i don't know, at least they don't use the synth, not a big fan anyway

It's sad to me that it actually came to the point where bullshit got all mixed up with something that I though it was pure and real as it once used to; back in the seventies, when Iggy Pop was first performing the songs on Raw Power and everything was different. No interfering in any way with this stupid electronic crap that today, however, didn't stop him to share the scene with. And it's not the first time. He's gone with the trends, Iggy Pop is just an image, just a picture of what he once was. It's not about the age, it's about attitude. He's turned everything to profit. And I hate when that' s happening.

Times have changed and I know it's gonna get worse, until people won't have to play their instruments anymore, and the vocalists will be voiceless, and the audience will gather robots... It's already happening, don't you see?

Whatever...

The Jesus Lizard - Discography (1990-1998)

The Jesus Lizard was an American alternative rock and noise rock band formed in 1987 in Austin, Texas, and based in Chicago, Illinois from 1989 to 1999. The band reunited in late 2008 for touring the following year, but has since remained inactive.
While never finding much mainstream success, the Jesus Lizard were known as "a leading noise rock band in the American independent underground…[who] turned out a series of independent records filled with scathing, disembowelling, guitar-driven pseudo-industrial noise, all of which received positive reviews in underground music publications and heavy college-radio play." After a brief run as a recording-only project based in Austin, the three founding members relocated to Chicago, finding kindred spirits in recording engineer Steve Albini and the Touch & Go Records imprint. In 1989, they expanded into a four-piece and began operating as a live band, moving through popularity in both Chicago's alternative and noise rock scenes into an international audience. Despite releasing a split record with leading alt-rockers Nirvana and later signing a contract with Capitol Records, the band failed to find commercial success amid the alternative rock explosion of the mid-1990s, due in part to their comparatively experimental sound. After disbanding, they remained a popular and respected staple of the underground rock community, which was reflected by the ticket sales and media attention granted to them in the course of their 2009 reunion tour. (wikipedia.com)

Discography

you can buy it from amazon. or whatever.

Flipper - Gone Fishin' (1984)

Gone Fishin' is a 1984 LP album, the second studio release by San Francisco punk/noise rock band Flipper. The album's artwork featured a depiction of Flipper's tour van as a ready-to-cut-out-and-assemble centerpiece, with similar cutouts of the four band members on the back cover. At the time of the album's release, Subterranean Records offered extra empty covers of the album by mail order for $2 for those Flipper fans that wanted to have a cover to cut up and assemble. The album was reissued through Water Records on December 9, 2008 for the first time on CD, with liner notes provided by Buzz Osborne of the Melvins. (wikipedia.com)
  
Track listing

1. "The Light, The Sound, The Rhythm, The Noise" - 3:43
2. "First the Heart" - 5:22
3. "In Life My Friends" - 4:22
4. "Survivors of the Plague" - 5:17
5. "Sacrifice" - 4:26
6. "Talk's Cheap" - 2:32
7. "You Nought Me" - 5:02
8. "One by One" - 6:30

Hear it and love it.

Flipper - Generic Flipper (1982)

Flipper is a punk band formed in San Francisco, California in 1979, continuing in often erratic fashion until the mid-1990s, then reuniting in 2005.
Flipper was founded from former members of the Sleepers and Negative Trend. Founding member and original vocalist Ricky Williams, who is credited for naming the band, was fired from the band before any recordings
Flipper made their first recordings available in late 1979 via the SF Underground 7" compilation series released through Steve Tupper's newly-formed Subterranean Records. In 1981, a 7" comprising "Love Canal/Ha Ha Ha" followed, and the original lineup made two full-length studio albums on Subterranean, 1982's Generic and a 1984 follow up Gone Fishin'.
Mark Arm says in the 2003 documentary American Hardcore that Flipper's charm as a band lies in their ability to upset audiences, while attracting their undivided attention and curiosity at the same time.
Two more singles on Subterranean followed, "Brainwash"/"Sex Bomb" and "Old Lady That Swallowed The Fly"/"Get Away" before Album (also known as Generic Flipper). "Sex Bomb" is a seven minute track with only one lyric, "She's a sex bomb, my baby, yeah." The original release of the "Sex Bomb" single featured individually hand-made covers.
The follow-up studio album in 1984, Gone fishin, featured the opening track "The Lights, The Sound, The Rhythm, The Noise", "Survivors of the Plague" and "Sacrifice". The multi-colored delivery step van pictured on the cover was also where Ted Falconi lived when the group was not on the road. The van, along with figures representing the band and their equipment could be cut out and folded with Subterranean offering extra covers through a small mail order fee.
In 1984, the ROIR cassette label released a live Flipper document of a CBGB's performance entitled "Blow'n Chunks" that became available on CD in 1990, and goes in and out of print. A 2001 reissue includes four outtakes from the live sessions. The performance included material from all phases of the band's existence thus far.
Flipper entitled their 1986 double live album, Public Flipper Ltd. The album unfolded into a board game with a cutout spinner and game cards with Subterranean once again providing extra covers through mail order.
The original lineup began splintering after a period of touring, and singer and core member Will Shatter died on December 9, 1987 of a drug overdose after forming A3I. Subterranean packaged the band's singles and some rarities into a collection entitled "Sex Bomb Baby" released in 1987. The cassette edition and later CD rerelease featured three bonus tracks.
By the early 1990s, the band resurfaced with a new single on Subterranean called "Someday"/"Distant Illusion" and began performing again, releasing an all-new studio album in 1993, American Grafishy. Rick Rubin re-released Album Generic Flipper and the singles compilation Sex Bomb Baby on his Infinite Zero label. By 1997, Flipper's music went largely out of print, with Rubin still holding onto the rights, though tentative plans had been made for the band's catalogue to be re-released on Rubin's American Recordings in 2007. As part of a legal settlement, Subterranean Records was awarded the right to reissue its Flipper records on vinyl in the United States.
The band continued playing from 1990 to 1995. In 1992, the new lineup released "American Grafishy" on Rick Rubin's Def American imprint. Replacement bass player John Dougherty died of a drug overdose.
Loose once commented to SF Weekly on the band's history as "like Spinal Tap, except the bass player keeps dying" ^.
In 2002 Bruce Loose, using a cane to get around, returned for a one off gig at Berkeley's 924 Gilman Street space as "Not Flipper".
The original members of Flipper, barring the late Will Shatter (with Bruno DeSmartass replacing Shatter once again as he had done for a 1982 tour), reunited to support CBGB on August 22 and August 28, 2005. Singer Bruce Loose appeared on stage with a cane. This line-up of Flipper then continued to play live again beginning in 2006, with plans for a new album to be recorded and released in 2007.
In December 2006, DeSmartass was replaced by Krist Novoselic on bass for a tour of the UK and Ireland, as well as several US shows.The song "Scentless Apprentice", which the band recorded (without Novoselic) for a 2000 Nirvana tribute album, was added to the band's setlist.
In 2008, the band recorded a new album with Novoselic, Flipper have announced that they will finally be releasing their new album as a "twin album" featuring 1 album, titled 'Love', with new studio material and a second live album, titled 'Fight' featuring both old and new songs. Both of these albums were scheduled to be released on May 19, 2009. In addition, Novoselic announced his departure from the band in September 2009 due to responsibilities at home, forcing a tour cancellation. It was announced on the band's myspace site that Rachel Thoele, formerly of Frightwig, Mudwomen, and Van Gough's Daughter is the new bassist for Flipper.
Also at the end of 2008, Flipper albums were reissued in a variety of formats. Water Records reissued four albums on compact disc: Album – Generic Flipper, Gone Fishin', Public Flipper Limited, and Sex Bomb Baby! Their reissue on vinyl was set for 2009 by the label 4 Men With Beards an imprint of the Runt label. Lastly, on January 6, 2009, those four albums were released digitally.In the United Kingdom, the Flipper reissues were released by Domino Records.

Generic Flipper is the debut album by the San Francisco band Flipper. Many fans say it is the band's finest release, and it is definitely their most acclaimed. In November 2007, Blender magazine ranked it #86 on their list of the 100 greatest "indie rock" albums of all time.^[2] It is also referred to as Album, Album: Generic, Generic Flipper, and just Generic. It is considered a groundbreaking album, the first album to play with the sludge and heaviness of early Black Sabbath but still be considered a punk album.^[3]
Generic Flipper was issued on CD for the first time by American Recordings (formerly Def American) in 1992 and later deleted. In 2008, the rights reverted to Flipper, and the album was reissued December 9th, 2008 by Water Records. Former Nirvana bassist Krist Novoselic, who joined Flipper in 2006, contributed liner notes to the new reissue. (wikipedia.com)

Scratch Acid - Greatest Gift (1991)

Scratch Acid was an Austin, Texas noise rock group formed in 1982. When they first began, their lineup was Steve Anderson (vocals), David Wm. Sims (guitar), Brett Bradford (guitar), David Yow (bass), and Rey Washam (drums). Anderson was kicked out of the band before they ever recorded an album, prompting Yow to move to vocals and Sims to move to bass.
Scratch Acid's first two albums were released by Texas indie record label Rabid Cat, the third and final release, Berserker EP by Touch and Go Records. A posthumous compilation CD entitled The Greatest Gift, was released by Touch and Go Records in 1991.
The band was named by music journalist Will Lerner as "the American equivalent of the Birthday Party." After developing a reputation as a crazy, noisy punk band, Scratch Acid disbanded in 1987. According to the liner notes of The Greatest Gift, the band members never received compensation from either Rabid Cat or Fundamental Records (who distributed their releases in Europe).
Brett Bradford went on to form Colorado punk band Great Caesar's Ghost. They disbanded in 1993. He also formed Sangre De Toro and played with Areola 51. Washam went on to perform with many other bands, including the Big Boys, Ministry, Helios Creed, the Didjits, Lard, and Tad. In 1987, Sims and Washam joined Steve Albini in the band Rapeman, which disbanded just before Sims reunited with Yow in 1989 to form the Jesus Lizard.
All of the original members of the band appeared at Emo's nightclub in Austin on September 2, 2006,and at the Touch and Go 25th anniversary celebration in Chicago, Illinois on September 9, 2006.They played their third and final show of the brief reunion at Seattle's Showbox Theater on Saturday, September 16, playing 20 songs from their 28-song (recorded) oeuvre before leaving the stage.
The band will reunite for their first UK show since 1987 for the second British All Tomorrow's Parties music festival in December 2011, curated by Neutral Milk Hotel's Jeff Mangum. David Wm. Sims also announced in his blog that the band will play some dates in November and December in the US "and possibly in Europe".
(wikipedia.com)

Hole - Pretty On The Inside (1991)

 Pretty on the Inside is the debut studio album by American alternative rock band Hole, released September 17, 1991 on Caroline Records. Produced by Sonic Youth musician Kim Gordon and Gumball frontman Don Fleming, Pretty on the Inside was Hole's first major label release after their formation in 1989 by vocalist/rhythm guitarist Courtney Love and lead guitarist Eric Erlandson; the band had previously released two singles through local and independent music labels based in Long Beach and Seattle^.

Pretty on the Inside is noted for being the band's only work to be predominantly influenced by noise rock and punk rock, due to its graphic lyrics, distorted guitar riffs, screaming vocals, and "sloppy punk ethics", much in contrast with their followup album, Live Through This (1994), which featured a more accessible sound^. Several songs on Pretty on the Inside sample guitar riffs verbatim from Neil Young and Bauhaus songs, and the album's closing track is a frenzied cover of "Both Sides Now" by Joni Mitchell. In addition to its raucous musical composition, the lyrical content of the album was described by music critics as being confrontational and "genuinely uninhibited".  (wikipedia.com)

Well...I think it`s definitely a kick ass album which is worth listening to.

Camping fără festival

Prin oraș nu se întâmplă nimic. Nu vad decât un decor obosit, ca mina unui bolnav de encefalită letargică. Așa, într-un scaun cu rotile. Așteptând să vină seara pentru ca gunoierii să înlăture rahatul explodat peste zi pe străzi, peste tot. Aleile parcului central ma trimit cu gândul la niște culoare de spital, alunecoase și mirosind a formol, iar oamenii, și ei, pe-acolo - umblând care-ncotro. Niște lehuze fără direcții, SNOBI, plouați. Seara ar trebui, poate, să mă îndemne la ieșiri prin localuri (nu știu în ce regulament este menționată asta), dar pur și simplu mă lasă rece când din curiozitate dau search pe google și văd că niciun eveniment din cele anunțate nu mă face să îmi doresc sa particip. Concerte, localuri cu muzica faină, oameni un pic mai individualiști - nu bastarzi trași la indigo - în fine, nimic din toate astea. Adică nimic care să mă atragă pe mine. Și în cazul ăsta îmi zic că trebuie să găsesc o soluție ... și ma interesez de concertele din afară, spre exemplu, mi-ar plăcea nespus să îl vad pe Iggy Pop live - nu l-am văzut niciodată live. Și aflu că are concerte prin Europa exact în perioada asta.
07.03.2011:      UK, Cheshire, Chester Racecourse, Chester Rocks Festival.
07.07.2011:      Portugal, Lisbon, Optimus Alive Festival.   
07.09.2011:      Spain, Valencia, Jardin De Los Viveros.
07.23.2011:      France, Corsica, Patrimonio Nuits De la Guitare.
07.27.2011:      Carcassonne, France, Festival de Carcassonne.
07.29.2011:      Belgium, Tienen, Suikerrock Festival
07.31.2011:      France, St. Julien en Genevois, Guitare en Scene. 


(http://www.iggypop.org/iggy2.html)


Chester Rock Festival (UK)

Festival Guitare en scène (Fr)

 

În fine, ar fi o opțiune. Nu știu ce să mai zic nici aici, pentru că nu mă satisface complet nici lista artiștilor de la aceste festivaluri. Cu siguranță nu aș rămâne să vad/ascult o trupa sau ceva artist de progressive house, dub, electronic. Hmm...mai caut.

În oraș ce să fac? Să mă duc la pseudo-concerte cu trupe de coveruri sau evenimente cretine pentru oameni cretini, gen Ursul Evolution (n-am nimic cu berea, că o beau și îmi place, doar prostia mă intrigă), sau ce să fac? Să merg în localul de peste drum (nu-i dau numele că oricum e egal cu zero la capitolul staff), unde se asculta mtv și același playlist răsuflat de ani de zile, pe unde se mai strecoară ultimele hituri la modă...? Fuck off. Mai bine fac ce știu eu mai bine să fac. Get high on my own terms. Unde nu simți metafore ... vezi bine realitatea?

The Germs - Rough Mixes And Outtakes

The Germs are an American punk rock band from Los Angeles, California, originally active from 1977 to 1980. The band's early lineup consisted of singer Darby Crash, guitarist Pat Smear, bassist Lorna Doom, and their most consistent drummer Don Bolles. Germs have since reformed in 2005 with Shane West replacing Darby Crash. They released only one album, 1979's (GI) (produced by Joan Jett) and were featured the following year in Penelope Spheeris' documentary film The Decline of Western Civilization, which chronicled the Los Angeles punk movement.

The Germs disbanded following Crash's suicide on December 7, 1980. Their music was influential to many later punk rock acts. Pat Smear went on to greater notoriety performing with Nirvana and the Foo Fighters.

'Rough Mixes and Outtakes' 

Some of these songs were never released, others are outtakes or from other various recording sessions.

      Tracklist:

1. Going Down
2. Caught In My Eye
3. Now I Hear The Laughter
4. Communist Eyes
5. Lions Share
6. Land Of Treason
7. My Tunnel
8. Dragon Lady
9. Throw It Away
10. Untitled
11. American Leather                           
12. Our Way
13. Richie Dagger's Crime
14. Let's Pretend
15. Strange Notes
16. Manimal
17. What We Do Is Secret
18. Media Blitz
19. The Slave
20. Shut Down

(sources: wikipedia.com ; http://punknotprofit.blogspot.com/2010/12/germs-rough-mixes-outtakes.html)

U-men - Step On A Bug & Solid Action

Step on a Bug is the sole studio album by Seattle based Grunge pioneers The U-Men. It was released in 1988 on Black Label Records.

Solid Action, is a compilation album released in 2000 by Seattle based pre-Grunge band The U-Men. It was released by the label Chuckie-Boy. The name of the album is taken from track 10 on Step On A Bug.

Cock Sparrer - True Gift (1978)

Cock Sparrer is the first album by punk rock band Cock Sparrer. It was released in 1978 on Decca Records only in Spain.
In 1977 Decca released two singles by Cock Sparrer, "Running Riot" b/w "Sister Suzie" and "We Love You" b/w "Chip on my Shoulder", neither of which achieved much success. Although the band recorded an album's worth of material, Decca dropped the band in 1978 and didn't release the album in the UK, but oddly did release it as this self-titled album in Spain, which featured the four songs released on singles and six more.
The album was first made available in the UK in 1987 when it was released as True Grit by Razor Records. In 2000, the album was released by the Austrian label DSS Records, which re-arranged the tracks and called it Diamonds & Pearls. Then, in 2006, Captain Oi! released The Decca Years, which featured the album with 5 more tracks recorded during the same time. (source: wikipedia.com)

Joan Jett and The Blackhearts - Bad Reputation (1980)

Bad Reputation is the debut solo album by Joan Jett, originally self-released in 1980 as Joan Jett after her previous band The Runaways disbanded, then re-issued on Boardwalk Records in 1981 as Bad Reputation.

After independently recording the album with producer Kenny Laguna, Jett took the record to a number of major record labels, all of which were uninterested in releasing the project. Rather than continue to hunt for a willing label, Laguna and Jett decided to fund the pressing of the album themselves. The original, self-released, version of the album was simply titled Joan Jett and was sold directly to concert-goers and record stores out of Laguna's trunk.

The album sold relatively well, prompting its re-release a year later as Bad Reputation on Boardwalk Records, with identical tracklisting. Jett said that the new title referred to the bad reputation that she had as a former member of the Runaways.

Recorded before Jett formed The Blackhearts, it includes performances by a large number of well known musicians, including The Sex Pistols' Paul Cook and Steve Jones, Blondie's Clem Burke and Frank Infante, The Ramones' Dee Dee Ramone and Marky Ramone and The Tyla Gang's Sean Tyla, Micky Groome and Paul Simmons.

When the album's European rights were secured through Ariola Records, "Hanky Panky" replaced "Wooly Bully" as the final song on Side 2. When the record was issued through Boardwalk in the US under the title "Bad Reputation", the label stuck with "Wooly Bully" as the final track, making the "Hanky Panky" import version a real collector's item. However, the song was included as a bonus track on the 1999 CD re-issue.

In 1999, the album was again re-issued, this time on CD with several bonus tracks and a remastered version of the original album.

"Joan Jett's debut album is an infectious romp through her influences, ranging from classic '50s and '60s rock & roll through glam rock, three-chord loud'n'fast Ramones punk, and poppier new wave guitar rock." (Steve Huey, Allmusic)  

"Unfortunately, Bad Reputation is flawed by its literal-mindedness — the arrangements pump along gamely yet rarely swing or soar — and by some unresourceful material. But in its mood and feel, Joan Jett's first solo album is a determined retelling of what sometimes seems like the truest rock story there is." (Tom Carson, Rolling Stone) 

  
(source: wikipedia.com)

Sub Pop Records Compilation (2) SUB-POP-300

Sub Pop Records Compilation (1) SUB-POP-200

HOLE, Live Through This (1994)

Live Through This was praised unanimously by music critics and rock periodicals. Rolling Stone said, "Love delivers punk not only as insinuating as Nirvana's but as corrosive as the Sex Pistols'. More significantly, Live Through This may be the most potent blast of female insurgency ever committed to tape", while Entertainment Weekly gave the album a B+ rating, saying, "What Live Through This makes perfectly clear, though, is that Love is a greater star. She has charisma and attitude to burn, and she knows it. " NME called the album "a personal but secretive thrash-pop opera of urban nihilism and passionate dumbthinks", and Melody Maker called it "the high watermark of the genre that survived the crass label of `foxcore'..."
Musician Magazine said, "[Kurt] Cobain's much-discussed, little heard other half finally gets the chance to escape gossip-column purgatory and succceeds with flying colors... Courtney Love's foul, funny eloquence...cuts through all the bullshit with a mighty flourish." This sentiment was reassessed in a 2008 BBC review of the album, which stated, "In 1994 and the years that followed, tragedy and controversy seemed to overshadow everything Courtney Love touched. Thankfully, with every year that passes, it becomes easier to put the record’s emotional baggage to one side and appraise it on the strength of its songs."
Spin perhaps gave the album its greatest praise, awarding it a 10/10 rating and naming it the #1 album of the year on their "20 Best Albums of 1994" list, noting, "Love rode her band's gargantuan riffs through a shy loner's air-guitar fantasy: rock stardom as revenge upon the entire human race."The album's prolificness has been recognized in more recent years as well— it was ranked number 466 on Rolling Stone magazine's list of the 500 greatest albums of all time, and was included in TIME magazine's All-TIME 100 Albums list, as well as the book 1001 Albums You Must Hear Before You Die.
                                                                                          

                               Source: wikipedia.com
                 
             

THE VIBRATORS

British punk rock band from 76 . Listen and figure them out.!

Vibrators - V2

Pure Mania(77)

Guilty (1983)
Alaska 127 (1984)

PunkRock of the lost generation - local scene - WAX MUPPET

There is one place where time and space are always appropiate, where echos call for supporting a scene and punks are all dressed up in garbage - but no posers, no fear, no limits, no pain...Back at the basiscs, where evolution was crucially writing history....by starting riots. Devotion, dream machine, electric guitars and chaos. Unborn revolution - aborted crisis - euphory - artistic movement. All this have been compressed for at least just a few seconds like deja-vus in a scuff proof design over lots of influences, lost, burried influences. Sadly undiscoverd and not tasted yet - give this a try and download probably the only authentic sound of a lost generation, in a country and city where communism has never really disolved, where people are all connected to the same giant empty brain.  Recreated through this recorded performance, WAX MUPPET is a local band that has never had the chance to develop as it should have...and this is probably the one and only custom record prooving that punk music scene definitely needs an audience of its own...And currently, there is no such audience.

Wax Muppet. Manslave. 2010

1.Stupid Horse
2.Hypo
3.List
4.Social Abuse
5.Fix
6.Hey Mony
7.(Bonus Track!) Manslave

Download here!

Cumpăr aspirator pentru îndepărtarea gunoaielor din industria muzicală

Probabil că unele dintre cele mai frustrante și intrigante aspecte când vine vorba să-ți faci o trupă sunt următoarele:

E greu, în primul rând, să găsești oameni compatibili cu tine. Mai ales în situația des întâlnită de a apela la site-uri din astea muzicale, unde lași un mesaj pe forum și speri să îți răspundă cineva. Efectiv nu ai cum să creezi acea conexiune bazată pe încredere și compatibilitate cu o persoană pe care nu o cunoști, despre care nu ai cum să afli nimic din prima repetiție la care vă întâlniți (dacă se ajunge până acolo...), practic ți-e imposibil să ai așteptări prea mari, pentru că de cele mai multe ori ești dezamăgit. Și pentru că opțiunile sunt destul de reduse (mai ales pe plan local!), te conformezi cu cel care te contactează într-un final - (chiar dacă în altă conjunctură, ar fi, poate, ultimul om din lume cu care te-ai gândi să interacționezi) - pentru că se arată interesat de proiectul tău și este dispus să colaboreze cu tine. Desigur că o gândești, nu îți place neapărat de el, ca individ (aveți mentalități diferite, lui îi plac exact lucrurile care ție nu-ți plac și viceversa), dar o lungiți așa, un timp mai îndelungat (sau dimpotrivă), amăgindu-vă reciproc și sperând că muzica vă va apropia în timp... BULLSHIT!
Se poate sa nu se regăsească încă de la început în compozițiile tale muzicale, se poate să nu agreeze influențele tale, dar va accepta să mai continue un timp, să capete experiență, să depășească măcar cu un grad statutul de diletant, iar asta se întâmplă adeseori în ceea ce-i privește pe liceeni care au chef de cântat, dar au nevoie de acea „simulare”, care sa-i ajute să devină mai populari în rândul prietenilor, în societate, în general, folosindu-se nonșalant de tine, cu tot cu proiectul tău. De asta te-a și contactat, pentru că așa cum ziceam mai sus, opțiunile sunt minimizate de la o zi la alta, și pentru unii e o oportunitate să „iasă în lume” prin prisma imaginii de debut din cadrul unei trupe, să zicem, mai controversate. Deci nu te aștepta la minuni, mai ales pentru ca la acest gen de embrioni DA înseamnă de fapt NU și invers, NU, normal că nu mă interesează criticile lumii, de fapt, se traduce prin, BA mă deranjează, chiar nu aș vrea să îmi stric imaginea în rândul prietenilor și a lumii, dar o să mă arăt indiferent, să nu dau dovadă de slăbiciune. Chiar dacă la început ai sperat că veți ajunge să fiți și prieteni, și colegi de trupă - e non-sens, așa ceva rar există. Cel mai probabil, după un număr infim de concerte, el se va deplasa către alte orizonturi, iar tu vei ajunge de unde ai plecat.

 Să te implici în mai multe trupe în același timp. Să treci de la un instrument la altul. Să oscilezi între genuri muzicale total contradictorii, în speranța că îți dublezi nr de fani, de concerte sau sumele de bani. Dar asta nu dovedește ce multitalentat ești, ci dimpotrivă , în opinia mea, mi se pare o lipsă totală de instinct și orientare, pentru că te lași purtat de val, privești muzica strict ca pe un job sau o chestiune de hobby temporar. Iar dacă tu ai impresia că în felul ăsta îți asiguri cumva spatele și ai un plan B în caz de nereușită cu una din trupele în care activezi, mi se pare mai degrabă o strategie lipsită de tact și de inspirație - înseamnă că nu ești dedicat în totalitate niciunui proiect și nu ai șansa să evoluezi, pentru că nu ai pic de personalitate sau stil.

 Să nu faci din muzică o prioritate. Sigur, în fond s-a mai discutat în nenumărate rânduri despre lacunele din spațiul muzical din România, despre dificultatea de a obține satisfacții reale sau de lungă durată etc., și de asta nici nu prea merită să te implici, dar asta nu trebuie să îți influențeze traiectoria. Așadar, dacă faci muzică din fantezie, din plictiseală, nu vii la repetiții, nu comunici cu ceilalți membri din trupă, ești inactiv (dar vrei concerte și bani și fani...), atunci lasă-te și orientează-te spre altceva.

Dar în continuare se pare că susținerea din partea organizatorilor, a promoterilor, a reporterilor se revarsă, culmea, asupra nulităților din „industria underground”, astfel, pe afișe observ unele nume tâmpite ale unor trupe ce nu au repertorii proprii, dar își culeg bis-uri la fiecare concert de la prieteni, pentru că OMFG, IT S A RED HOT CHILLI PEPPERS COVER, sa zicem, iar cuvintele de laudă par să nu se mai termine. Dar poate că acești „non-artiști” imberbi cu pretenții nefondate de emancipare se vor izbi odată și odată de zidul realității. Este timpul pentru o schimbare. Până când să ne mințim la nesfârșit?

Sa-ți faci o trupă nu e complicat, dacă gândirea ți-e limitată și accepți cu facilitate compromisuri, dacă te plimbi mândru cu nasul maro peste tot și te înțelegi bine cu toată lumea, mergi prin cluburi, socializezi, asculți porcarii și fumezi etnobotanice, ai șanse să îți găsești membri mult mai ușor, nu dai importanță neimplicării lor totale în trupă, pentru că nici pentru tine nu e mai mult decât un hobby, și chiar vei învăța și acordurile de baza la chitară sa poți cânta și cu alții, tot de fantezie, iar lumea la concerte va veni garantat, pentru că ai o reputație pe facebook. :)) În sfârșit, ce pentru mine e repugnant, pentru alții e un stil de viață - iar ceea ce pe mine mă dezamăgește, pe ceilalți îi mulțumește din plin.

IGGY AND THE STOOGES - RAW POWER

Raw Power este al treilea album al trupei The Stooges, lansat în 1973. Deși la început nu s-a bucurat de o atenție sporită, totuși a fost apreciat de un grup restrâns de fani, dintre care numeroși tineri muzicieni care au continuat să ajute la crearea genului punk rock la jumătatea anilor 70 și să-i confere succes comercial, Raw Power devenind  proiectul proto-punk de referință al perioadei sale.
 Trebuie menționat că singura persoana, după cum însuși Iggy Pop a afirmat, care a recunoscut talentul celor de la The Stooges și calitatea acestui proiect muzical, a fost David Bowie.

here

Nu avem nimic în comun

Conștientizarea perpetuă a existenței, a evoluției, a involuției nu fac decât să amâne acea stare a confortului interior, astfel satisfacția simplă a faptului că trăiești se transformă într-un fel de vină obscură, înșelătoare pe care ți-o transferi la nesfârșit prin prisma acestor neliniști existențiale.
 De multe ori, sunt convinsă și practic numai astfel îmi explic că omul pe deplin fericit, sau cel puțin, satisfăcut, în măsura în care viața îi priește așa cum este ea, este acela care își mutilează tocmai acel instinct al căutării continue a rostului său și a valorii sale personale. Omul care trăiește zilnic cu senzația că lucrurile mărunte - precum un cântec, o revistă, un film sau distracțiile în oraș - sunt coordonatele prioritare care îi schițează pașii în viață. Omul care alege soluțiile facile, care-i sunt la îndemână, mai ales atunci când este provocat de anumite chestiuni care depășesc puterea lui de înțelegere, chiar dacă acestea ar putea să îi modifice anumite concepții, credințe, și de ce nu, atitudinea. Acela care se agață până la sfârșit de convingerea că dumnezeu a creat omul - acceptă, iată o teorie care pare mai degrabă desprinsă din domeniul fantastic, paranormal - dar nu își „înglodează” conștiința cu eterna întrebare: de ce? sau... cum se poate explica una ca asta? E vorba, deci, de acel om cu o gândire simplă, radicală, care nu răspunde provocării de a-și justifica posibilitatea ca un zeu, o forță divină, cum s-ar spune, a creat tot ce ne înconjoară, inclusiv pe noi, oamenii, e de ajuns să creadă. Să creadă în ceva. Dacă s-ar întreba, s-ar rătăci. Dacă ar vrea să se întrebe, nu ar face-o, s-ar teme. Astfel, pe premiza că trebuie să crezi și să nu cercetezi, acest om se limitează la niște legende scrise demult de niște muritori, ca oricare alții, cu diverse pseudorevelații divine. În sfârșit, e ca și cum această problemă e rezolvată. Dar cel mai mult mă intrigă atitudinea rigidă a acestor „credincioși” de a nu accepta unele teorii mai avansate care se bazează mai degrabă pe știință, care reușește practic să explice mult mai plauzibil apariția vieții pe Pământ. Desigur, oricine e incitat de dovezi palpabile și demonstrații atunci când se dezbate o tematică mai controversată, dar de ce totuși nu se pune aceeași problemă și în cazul religiei? ...
Desigur, nu se poate caracteriza o persoană numai pe baza acestor aspecte, dar de regulă, sunt ostilă față de  acești oameni care nu se întreabă prea mult și acceptă toate gratuitățile impuse de media, de religii, de societate. Iată, generația nouă e neînfrânată când vine vorba de snobism - în fiecare zi, tinerii cu conturi active pe site-urile de socializare sunt veseli că își observă doar partea plină a paharului, chiar dacă ceea ce-l umple nu este decât scârnă, și unii chiar înaintează în mania obsesivă de a-și etala prezența zilnică pe site-ul lor preferat, facebook, în ideea că și socializarea virtuală le va aduce un plus popularității din lumea reală sau, ma rog, pentru că poate le oferă confortul și chiar mândria de a se simți „citiți” și invidiați pentru acțiunile atât de incitante ale vieții lor de zi cu zi. Snobismul de a se lăuda fără perdea când câștigă premii, când au succes sau chiar când eșuează, dar totul la modul cât mai „cool” cu putință, pentru a fi în trend cu toată lumea. Chiar și inteligența e de multe ori avortată prin snobismul și nonșalanța de a o afișa prin diverse remarci, replici, comentarii - în fine, cred că se înțelege. Cred că „problema” mea se leagă, în cele din urmă, de faptul că toată lumea din jurul meu face același lucru, gusturile sunt adeseori aceleași, activitățile ... toate astea mă trimit undeva la capătul listei, pentru că am senzația permanentă că locul meu nu este aici, nu în aceste timpuri. Nu printre acești oameni. Da, aș putea să consider că se regăsește în mine o doză de mizantropie, dar fără să îi dau dreptate în totalitate lui Schopenhauer, când afirmă că „principala sursă a mizantropiei este în fond, invidia, o specie de suferință pe care o încearcă unele suflete la vederea fericirii, prosperității sau realizărilor altuia”. În cazul meu, singura invidie s-ar putea regăsi în faptul că cei din aceasta nouă generație sunt mulțumiți și conformați și astfel nu au prea multe de pierdut, nici nopți, nici gânduri aiurea, ci fac totul așa cum le dictează vremurile, fără „complicații” de niciun fel de natură culturală-artistică-estetică. Îmi aduc aminte de Martin Page atunci când a scris „M-am hotărât să devin prost”, care, prin prisma personajului central, Antoine, a ajuns la concluzia că „să gândești mult este,în ziua de azi, un handicap”și „să devii ceva mai prost poate fi o idee inteligentă”. Sigur, te integrezi, faci tot ce îți impune moda și societatea, intri în ”categoria reconfortantă a imbecililor fericiți ”... până când te depersonalizezi iremediabil.Mai nou, îți cumperi personalitatea pe net.

„- De ce nu mai ai prieteni?
- Au mucegăit. Nu remarcasem ca au o dată de expirare. Trebuie sa fii atent la asta. Prietenii mei au început sa aibe urme de putregai, pete verzi destul de scârboase. Ceea ce spuneau începea cu-adevărat sa miroasă rău…

— Asta poate fi periculos.

— Da, ar fi putut sa-mi dea salmoneloză.

— I-ai pus în lada de gunoi?

— Nu, n-a fost nevoie, s-au aruncat singuri în viața lor fără vlagă.” (Martin Page – M-am hotărât să devin prost)

Doză de pesimism motivat

E lucru stabilit că nu poți să faci muzică în România. Nu poți, tocmai pentru că exact acele aspecte care ar trebui să constituie plusuri se interpun înca din faza incipituală în calea realizării tale ca „artist”.

Să zicem, de exemplu, că alegi o metodă neconvențională de a înființa o trupă în care se aglutinează în mod firesc pasiunea, personalitatea și gusturile tale anti-moderniste, având la bază un fel de răzvrătire specifică mizantropului, cu scopul unic, poate nepremeditat, de a lansa o idee, de a reda un mesaj, de a instiga la schimbare! În această ipoteză, îți dai seama că rămâi singur în fața unui grup de „prădători” efectiv goi pe dinăuntru, care trăiesc numai din fantezia momentului, care nu au nici un fel de simț al orientării și se lasă manipulați de vâltoarea imbecilității promovată cu nesaț de către „atotcunoscătorii” pseudo-muzicii de calitate, mai ales cea a timpurilor actuale. Adică tot ce poate fi mai cretin, mai comercial! Fuziuni care mai de care mai inovatoare, cică, doar că sunt lipsite de orice substanță și autenticitate. La tipul ăsta de sunete, publicul reacționează pozitiv, pentru că la urma urmei, asta e muzica generației sale, asta ascultă vecinul de la 2 și   colegele alea cool din clasă. La astfel de evenimente se strâng cei mai mulți oameni, pentru că în ultima perioadă (și de când cu facebook mai ales) apar și pozele publicate care le atestă prezența și implicit, dobândirea acelei atitudini, you know...the coolness... cu care se laudă pe la prieteni.

Adevărul e că numărul minorilor acoperă 80% cred din clientela unui local care găzduiește un concert. Ei au creat și un fenomen nou acum, în sensul în care fac abuz de pogo și zbenguială, mai ales când nu e cazul! Pentru că sunt încă în faza embrionară de a nu cunoaște încă diferența între stiluri - pentru ei orice trupă rahitică ce jonglează cu un pop-punk sau funk sau altă tâmpenie din asta transparentă merită osteneala ruperii efective și asfixierii cot la cot, bot la bot, cap în cap s.a.m.d...Chiar dacă personajele de pe scenă nu au nici un fel de atitudine sau substanță în ritmurile înflorite peste noapte, puștii veseli și animați se simt mai ceva ca în anii 70 la un concert The Germs! Wow. În afară de asta, mai sunt și oamenii maturi, cică, cum scria cineva într-o cronică lipsită de fond, care stau în spate și privesc cu seninătate show-ul mai degrabă al publicului agitat decât al celor de pe scenă.

Dar,nimic din toate astea nu mi se pare surpinzător, pentru că așa îmi explic cumva lipsa de interes când vine vorba ca tinerii să reacționeze la apelul spre o noua formă de exprimare, mai bine zis, la reasamblarea unui mecanism deja extenuat, dar care, sigur, ar putea să-i conducă și spre alte direcții, care ar putea să le deschidă noi orizonturi, noi teorii...Muzica punk e pierdută pe undeva, mutilată grotesc prin comercializare și modificare a ideologiilor, adaptată noilor curente... Dar restructurându-se și păstrându-și sensul și scopul inițial ar putea să aibă același impact și acum, mai ales că trăim vremuri de mediocritate socială, economică,culturală..Motive sunt așadar să susții un manifest, chiar dacă prin muzică și nu numai prin acțiuni stradale. Mesajul muzicii punk era practic acea lozincă, acel stimul care să-i determine pe oameni să ia atitudine. Unde sunt adepții acestui mod de gândire, acestui stil de viață neîngrădit de vicii sociale, perturbatoare, care să aibă bunul simț (adică cel firesc, necesar) de a nu alege aceeași scârnă mâncată și de alții, ci să aibă curiozitatea de a afla dacă nu știu, de a-și updata vechile concepții și teorii, de a-și crea unele noi, de a își găsi o motivație? Cine să se mai ambaleze acum, când iată, e mai simplu să trăiești după cum îți dictează moda, e mai simplu să îți accepți condiția și faptul că faci parte dintr-un sistem corupt, prăbușit, decât să i te împotrivești, e mai simplu să nu îți faci griji premature gândindu-te că în final vei rămâne sclavul unei nații îndobitocite până la refuz...Pentru că e mai simplu să zici ca muzica e doar distracție, iar adevărata culturalizare provine doar din cărți, pe care oricum nu ai de gând să le deschizi prea curând.

Sigur că nu se poate face muzică în România - e ca și cum te ridici tu,dintre toți sclavii, cu toporul în mână și te duci sa ameninți vasalul, dar nimeni nu te susține, ucigându-te, de teamă că nu vor putea face față unei schimbări atunci când vor părăsi zona lor de confort, cea de veșnic îngenunchiați.

RAPEMAN - Two Nuns And A Pack Mule (1998)

1. "Steak and Black Onions" - 2:47
2. "Monobrow" - 3:45
3. "Up Beat" - 2:15
4. "Coition Ignition Mission" - 2:23
5. "Kim Gordon's Panties" - 4:17
6. "Hated Chinee" - 2:01
7. "Radar Love Lizard" - 1:50
8. "Marmoset" - 2:12
9. "Just Got Paid" - 3:35 (originally by ZZ Top; Hamstein Music/Glad Music)
10. "Trouser Minnow" - 4:06
11. "Budd"- 7:29
12. "Superpussy" - 2:12
13. "Log Bass" - 2:23
14. "Dutch Courage" - 2:40

Cauze sunt. Unde-i manifestul?

Secolul 21. Anul 2011. Zilnic internetul, mass-media, posturile de televiziune, radiourile sunt încărcate obsesiv cu aceleași tâmpenii comerciale. Chiar și revista americană The Rolling Stone o găsesc drept o varză axată pe ideea promovării  noilor senzații muzicale, amestecate pe alocuri cu articole de memory refresh despre trupe sau artiști care și-au încheiat activitatea, dar au devenit legende. Toate genurile muzicale posibile amestecate în același mixer universal care alimentează manipulativ mințile tinerilor, deveniți (deși mulți au fost așa dintotdeauna) niște automatisme conectate la același creier mecanic.

Eu ma opun. Nu vreau să fac parte din această gloată de pitecantropi. Personalitatea mi-e bazată pe laturile ideologice pe care le-am găsit în muzică. Sigur, pentru neavizați, asta ar putea suna ca o teorie abstracționistă, dar în realitate nu am făcut nimic altceva decât să îmi păstrez loialitatea față de propriile convingeri și principii, să îmi păstrez opțiunile indiferent de deciziile altora. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu cineva din mulțime. M-am sustras mulțimii, rămânând pe cont propriu. Uneori mi-e atât de jenă de vremurile în care trăiesc, încât simt nevoia să-mi mutilez originile, spațial și temporal. Să îmi imaginez ca nu m-am născut niciodată în același timp cu cei care compun noua generație.

Astfel că am ajuns într-un secol când se trezește vreun căscat să își exprime opinia dezaprobatoare față de cei care au ales să trăiască conform acelorași principii ca și mine - cică atitudinea de i don`t give a fuck nu mai face o brânză acum și nu mai impresionează pe nimeni. Ori sufăr eu de schizofrenie și nu mai percep cum trebuie realitatea, ori asemenea persoane habar nu au despre ce vorbesc. Ca și cum a expirat timpul în care mai puteai să te exprimi așa cum îți dorești, timpul în care aveai efectiv dreptul să fii altfel. Cât de aberant! Și da, asta e deviza majorității în zilele noastre. Dacă nu ești sociabil, dacă nu te lingi în cur cu toată lumea și nu îți împarți prafurile cu toți la petreceri de muzică electronică (fenomen capitalist conformist!), înseamnă că ar trebui să fii ars pe rug. Adică ei sunt persoanele care nu sunt impresionate de nimic, practic, avându-se unii pe alții ca o mare familie de oameni fericiți. Și tembeli.

Altul a comis-o rău de tot, când s-a gândit să scrie într-un articol ceva de genul: „ oricât de grunge vrei să fii și ești ...etc etc”. Stai puțin! Ce-i asta?? Grunge,așa cum mulți se gândesc, este o modă? Atitudine grunge - sună ambiguu și deplasat, întrucât, spre informarea tuturor celor bruiați mental, ca respectivul sus amintit, ăsta este un gen muzical, atât. Nu are cum să definească un stil de viață, poate doar la modul fashionist, așa cum se tot întâmpla dupa 90, când odată cu succesul trupelor de acest gen, casele de modă s-au gândit să lanseze colecții care să imite stilul vestimentar al pasionaților de muzică grunge. Iar baza acestui gen muzical își are rădăcinile în muzica punk - ceea ce mai degrabă poate defini un stil de viață, întrucât s-a născut din dorința omului de a se răzvrăti împotriva unui sistem infect, manifest ce a izbucnit pe la mijlocul anilor 70. Muzicii grunge i s-a atribuit acest apelativ tocmai pentru că nu putea fi redusă total la punk, întrucât se caracteriza prin elemente de contrast și riffuri mai abrazive; așa cum s-a întâmplat cu muzica alternative, care combina mai multe stiluri și influențe și avea nevoie de o denumire care să le restrângă pe toate. Și nu m-ar mira dacă unii ar vorbi și de atitudinea alternative... Interesant de patetic.

În fine, din cauza atâtor cunoscători cum se cred unii, iată cum s-a produs involuția și stagnarea muzicii, într-un secol când îți este negat și combătut dreptul de a avea o altă decizie. De a avea o altă perspectivă.

Nu m-ar mira să apară cineva cu o armă îndreptată spre o trupă ce își expune convingerile nonconformiste prin muzică, doar pentru că spune ce gândește și instigă la haos și rebeliune. Dovadă că mulți dintre cei care se consideră a avea o atitudine de contra și apar pe scene, se refugiază într-un final, fără remușcări, în brațele marii familii de oameni îmbrăcați la fel, ajungând la compromisul de a își schimba total stilul muzical, de teamă să nu atragă antipatii și ură colectivă. Aici se regăsește unul din factorii care au transformat muzica într-o glumă, într-un prezervativ cu vicii, într-o castrare a personalității.

Sigur că acest compromis is alive and kicking peste tot prin lume, dar dacă e să mă refer la scena locală, chiar națională, aș spune că mai rău de atât nu cred că se poate. Iar în ceea ce privește atitudinea, aceasta lipsește acolo unde ar trebui să existe.

REVIEW: WAX MUPPET la concertul de lansare al trupei Plug`n Play, Cluj . La Țevi.( 14.ian.2011)

Concertul de seara trecută susținut de trupele Wax Muppet și Plug`n Play a reușit sa adune un număr măricel de oameni, deși nu s-a bucurat de o promovare intensa pe site-uri și bloguri, așa cum se obișnuiește în general. Aceasta, se pare, a fost decizia celor care au avut inițiativa acestui concert, membrii trupei Plug`n Play, de care nu a auzit nimeni în afară de cunoscuții acestora. Asta pentru că, așa cum reiese din titlu, a fost primul lor concert.

Destul de punctuali, cei de la Plug`n Play au deschis evenimentul la ora menționată pe afiș, în formulă tipică pentru o trupă de coveruri. Mă așteptam oarecum să fie o trupă de coveruri, media de vârstă a trupei fiind de 15-16 ani. Doi chitariști, un basist, un vocalist și o duduie la tobe. Toate bune și frumoase, așa „ca la carte”, cum se poartă acum, cei 5 au declanșat isteria prin rândurile celor prezenți, dovedindu-și că au stofă de ”vedete” doar prin singurul fapt că au avut „inspirația” să apeleze la niște piese consacrate, devenite deja clișee (pentru mine, cel puțin), precum Rockstar de la Nickleback, Don t cry de la Guns n Roses, Dani California de la RHCP și altele la fel de comerciale. Ei nu au incă un stil propriu, dar s-au gândit sa se folosească de cea mai simpla metodă de a avea succes, metodă întâlnită și la alte trupe locale (Mute, Lights Out!). Publicul a fost isteric, repet, era ca și cum pe scenă nu se derula un concert de debut al unei trupe diletante, ci dimpotrivă, fete și băieți s-au întrecut în figuri urlând și fredonând la unison versurile pieselor hiper-consacrate, de parcă era sfârșitul lumii, iar acel playlist cuprindea singurele piese de care au auzit vreodată. A nu se înțelege greșit, eu nu judec faptul că oamenii s-au simțit bine, s-au dezlănțuit si au fost receptivi la mesajele venite din partea solistului (Toată lumea mânuțele sus!! Hai și acolo în spate!, you know ). Nici vorbă. Pe mine ma contrariază faptul că acest fenomen al trupelor de coveruri a devenit de o așa amploare, încât încercarea altora care se lansează cu compoziții proprii, originale, nu reușește să stârnească un val la fel de mare de sentimente pozitive pe cât ar merita.

De aici se mai poate divaga,dar este până la urmă normal să muncești de 100 de ori mai mult pentru a ajunge în punctul în care lumea să se obișnuiască, să guste și să asimileze ceva nou. Și cu toate astea, de multe ori acest efort devine redundant, nu puțini sunt cei care afirmă că s-au plictisit să mai acorde șanse și să aibă răbdarea să descopere chestii noi - e mai simplu să trăiești momentul, să te bucuri de muzica pe care toată lumea o știe, parcă merită mai mult banii pe bilet când te duci să te arunci în aer la un concert ce promovează comercialul.

În sfărșit, dupa un ultim (sau penultim) Bon Jovi, la care publicul a urlat cu atâta patos It`s my life, cei de la Plug`n Play au coborât de pe scenă, în uralele isterice ale fanelor, având satisfacția de a fi realizat exact ce și-au propus. Probabil că nimeni nu a mai sesizat micile scăpări ale vocalului la unele piese, nici micile greșeli de ritm ale tobelor, nici ușoara senzație de nesincronizare pe alocuri...but hey, a cover band is a cover band, iar lumea a avut o seara pe cinste.

Odată cu părăsirea scenei de către debutanți, la fel și oamenii au început să își tragă cojoacele și să pornească lejer, spre ieșire. Pentru ei asta a fost tot. S-au distrat suficient, nu mai conta nimic din ce urma să se desfășoare în continuare pe scenă. Tipic. Ca de obicei. Însă cei rămași (oricum parcă în număr ceva mai mare decât la celelalte concerte ale trupei Wax Muppet) și-au arătat nerăbdarea de a își consuma restul de energie și au început să aclame zgomotos numele trupei (în premieră acest lucru), până când, iată, cei doi membri ai trupei Wax Muppet și-au făcut prezența pe scenă. Nici nu a durat mult, că încă de la primele acorduri ale pieselor a început haosul. Nu mulți, dar însuflețiți cei din public - au dat startul la pogo, head-banging și sky-diving...Nu au ținut cont de limite, si-au dat tricourile jos, cineva și-a spart ochelarii, altul și-a lezat mâna - oricum, pentru cei care priveau timid, dar sfidător și contrariat de pe margine, sala de concert a fost cuprisă de un senzațional val de energie. Așa îmi explic faptul că au și intervenit niște angajați ai localului, responsabili probabil cu menținerea ordinii (dar și cu amenințările de rigoare), dintre care, unul s-a postat în fața scenei, pregătit să se impună atunci când lucrurile puteau sa devină mult prea extreme pentru el. (Eu nu înțeleg cine guvernează locarurile astea, serios, la ce se așteaptă patronii când știu că au de-a face cu un concert punk?...) În sfârșit. Printre piesele proprii interpretate cu patos de băieții de la Wax Muppet, s-a numărat la un moment dat și un cover spontan al trupei Wipers, piesa Return Of The Rat (care e posibil să fi lăsat loc unor mici scăpari pe alocuri, dar desi nu a fost ceva planificat, fără repetiții, a ieșit cât se poate de bine). S-a cerut și bis, haosul a continuat, acel individ frustrat s-a menținut pe poziție în fața scenei - concluzia e că acest concert s-a bucurat totuși de o apreciere din partea celor prezenți, care dacă de la debut încoace s-au luptat cu dileme și scepticism, acum iată - și-au dovedit poate că uneori merită să ai răbdare și sa oferi o șansă.

Acest eveniment s-a transmis mai degrabă din vorbă-n vorbă, pe facebook și myspace. Probabil că nici nu ar fi contat prea mult dacă afișul cu pricina era postat pe diverse situri și stâlpi de prin oraș.Nu știu. Poate mă înșel, dar hai să fim realiști. Era vorba de o trupa debutantă, iar alta care în ultima vreme se „bucură” doar de publicitate negativă - come on, who would have cared after all? Îmi pare bine pentru cei care totuși au venit și nu s-au lăsat manipulați de aceste preconcepții dăunătoare.

Deschid o acoladă și specific următoarele: trupa Wax Muppet NU are impresar, activitatea lor este independentă de orice formă coruptibilă de colaborare cu șerpi. Iar acea, sau acele persoane care consideră că au dreptul să lanseze afirmații și aberații pe această temă și care, implicit, ma amestecă pe mine în această malformație informativă, nu au decât să se scufunde în continuare în propriile comploturi canceroase.