FANG

Fang is a punk rock band that originated in 1981. Fang was originally part of the punk rock scene in Berkeley, California in the 1980s. The band broke up in 1989 when key member Sam McBride was sent to prison for killing his girlfriend, Dixie Lee Carney. Upon his release, in 1995, McBride changed his name to Sammytown and reformed Fang.

Fang's first record under the name 'Fang' was actually more of an experimental record, according to the band^[1]; the "Yukon Fang" single. Fang guitarist Tom Flynn and bass player Brian Beattie, his former bandmate from the bands "Tapeworm" and "Safety Patrol", put out "Yukon Fang" as a duo and thus Fang was born. The original version of Fang toured the country once, only to break up shortly thereafter with Beattie moving on to Texas where he later formed the band Glass Eye. While this was happening, Sam McBride, the band's vocalist, was singing with future Fang drummer Greg Langston in the band "Shut up". Eventually, "Fang" won out, and the band's lineup included McBride, Chris Wilson (bass), Tom Flynn (guitar), and Joel Fox (drums). Together they contributed the song "Fun with Acid" on the Not so Quiet on the Western Front compilation LP^[2]. Shortly thereafter, guitarist Tom Flynn created "Boner Records" and released their debut LP and EP Landshark and "Where the Wild Things Are." Tim Stiletto drummed on the latter. These two releases are now considered classic east bay punk.^[2]
In January 1986, the "Spun Helga" LP was recorded in West Germany with McBride singing vocals, and two Germans named Joe (Guitar) and Ollie (Drums) playing instruments. We Bite Records in Germany released the LP, but in the U.S. it was handled by National Trust Records. Fang next released was 1987's "A Mi Ga Sfafas?" (The title literally means "Give Me Head?" in Yugoslavian). The lineup during this era was McBride, Bill Collins (guitar), Joe Miller (bass), and Steve Chinn (drums). Drummer Mike Branum replaced Chinn and Fang recorded the album "Pissed-Off Buddah", which remained unreleased until 2008, when it was released with Fang's other albums "Spun Helga" and "A Mi Ga Sfafas?"^[1]
In 1989, Sam McBride was sentenced to six years in prison for killing his girlfriend, Dixie Lee Carney.
During Fang's inevitable break, punk rock group Green Day recorded a cover of their song "I Want to Be on TV" and released it on the B-Side of their hit single "Geek Stink Breath". The song was later re-released on the groups B-Side compilation album Shenanigans.
Nirvana played "The Money Will Roll Right In" live on many occasions, perhaps most famously at the 1992 Reading Festival.
After a long break, Fang regrouped in 1995 and put out the "Electric Chair" single on Man's Ruin Records. The lineup at this time included Sam McBride (vocals) (Sam had recently legally changed his name to "Sammytown"), Greg Langston (Drums), Bill Burnett (Guitar) and Josh Levine (Bass). This incarnation of the Band recorded the "American Nightmare" LP on Wingnut Records.
In 1997, Boner Records released Fang's first compilation album, Landshark/Where the Wild Thing Are. The album included Fang's debut album and debut EP.
In 1999, Jim Martin (from Faith No More) joined on guitar, and recorded four songs for the Hello Records CD Fish and Vegetables, which was released as a split LP by fellow punk rock groups Dr. Know, and Hellions.
In May 2000, Sammytown and Jim Martin, along with Casey Orr (Gwar, Rigor Mortis) on bass, and Dallas drummer Clint Phillips did two shows in Texas. One at Trees in Dallas, and a sold out show at Emo's in Austin.
By 2001, the band was composed of Sammytown, Brian Schopflin (bass), Jonny Manak (guitar), Alby Wasted (guitar),and Ike Eichensehr (drums). Sammytown, Brian, Jonny, Alby and Ike also started The Resistoleros, a Oakland-based rock 'n' roll band. Steel Cage Records released the Resistoleros CD Rock 'N Roll Napalm in 2003
In 2004, the Live cheap CD came out on Malt Soda recordings with Sammytown (vocals), Brian Schopflin (bass), Ike Eichensehr (drums), Alby Wasted (guitar) and Jimmy Crucifix (guitarist for 1980s hardcore band Crucifix and hard rock band Proudflesh) also on guitar. This is the only Fang recording with two guitarists.
In 2004, the band toured the United States. Sammytown, Jimmy Crucifix (guitar), Brian Schopflin (bass)/Bubba Dennis (bass) and Ike Eichensehr (drums) toured as Fang in the Spring of 2004 and as the Resistoleros and Fang in November 2004 with Sam, Jimmy, Brian, Ike and Greg Elliott (rhythm guitar).
In January 2005, Sammy, Jimmy, Brian and Ike recorded a cover of Agression's (1980s hardcore–Narcore band) song "Salty Leather" for a tribute to Agression members Mark Hickey and Henry Knowles, who had died. Dave Haro and JellyRoll came up with the idea for the tribute. The CD, Taking Out A Little Agression, was released on Dr. Strange Records in 2007 and featured bands including JFA, McRad, DI, Ill Repute, Dr. Know, Verbal Abuse, MDC, Oppressed Logic, Shattered Faith and Dave Haro–JellyRoll's band KatKiller.
From 2005–2008, Fang has been playing steadily with Sammytown, Jimmy Crucifix, Brian Schopflin and Greg Langsten (returning to the drums).
In 2008, the band released their second compilation CD, Spun Helga/A Mi Ga Sfafas?/Pissed Off Buddha, which included three of their albums, including the previously unreleased album Pissed Off Buddha.
  
Discography

• "Landshark" - Released in 1982 on Boner Records
• "Where The Wild Things Are" - Released in 1983 on Boner Records
• "Spun Helga" - Released in 1985 on National Trust Records
• "A Mi Ga Sfafas?" - Released in 1986 on Boner Records
• "Pissed Off Buddha" - Considered the "Lost Fang Album" TBA
• "Landshark/Where the Wild Thing Are" - Released in 1997 on Boner Records
• "American Nightmare" - Released in 1998 on Wingnut Records
• "Fish and Vegetables" - Released in 2000 by Fang, Dr. Know, and Hellion on Hello Records
• "Live Cheap CD" - Released in 2004 on Malt Soda Recordings
• "Spun Helga/A Mi Ga Sfafas?/Pissed Off Buddha]] - Released 2008

source. wikipedia.com

Review: WAX MUPPET & BACKLASH, 5/12

In ajun de Moș Nicolae, în Irish & Music Pub,  s-au adunat cel mult 15 oameni la concertul susținut de WAX MUPPET și BACKLASH. Deși nu au fost alte evenimente importante în Cluj în seara respectivă, iar 8 lei nu e o suma colosală, nici de data aceasta publicul  nu și-a făcut prezența în număr mai mare.

Evenimentul a respectat ora menționată pe afiș, la ora 21:00 urcând pe scenă cei de la BACKLASH, trupă din Tg. Mureș care abordează stilul groove metal. Prin prezența scenică și interpretarea pieselor atât proprii, cât și cover-uri (amintind aici de Judas Priest - Breaking The Law sau Ektomorf - I Know Them), trio-ul a debordat de energie,  motivându-i pe cei aflați în public să se dezlănțuie. Așa cum au declarat ulterior băieții de la BACKLASH, „Am parcurs cam 110km ca să ajungem in Irish; lume nu a fost multă, dar cei prezenți s-au distrat de minune, s-a văzut ca au chef sa dea din cap, să urle și să facă pogo. Asta e tot ce contează. Indiferent dacă sunt 10 sau 100 de oameni, noi ne facem treaba la fel.”

Cea de-a doua parte a serii i-a adus pe scenă pe cei de la WAX MUPPET, care nu s-au lăsat descurajați de lipsa publicului și au interpretat în același stil nonconformist și natural cele 8 piese proprii, aducând un plus de energie și menținând spiritul animat puținilor oameni prezenți. Odată cu WAX MUPPET, atmosfera a fost invadata de sound-ul grunge care parcă te ducea în urmă cu 20 de ani ori cel puțin îți insufla o stare de deja-vu, cumva cu un stil aparte, contra noului val actual, piese care transmit trăiri și emoții prin prisma a doar două instrumente - chitară și tobe, cât și prin melodicitatea abrazivă, dedicată genului, a vocii.

Per ansamblu, trebuie sa menționez că acest eveniment a fost programat și anunțat cu aproximativ o luna de zile în urma. Scuza celor care nu și-au făcut apariția se regăsește probabil în retorica acestui gen de atitudine: „Cine mai sunt și ăștia?”/ ”Prea scump biletul, nu merită!”/ „Nu mă interesează”.  Pentru că am stat la intrare pe tot parcursul evenimentului, am întâmpinat tot felul de figuri  marcate de o curiozitate sublimă, care se interesau doar CE E și CÂT COSTĂ, apoi se întorceau la treburile lor. Tot atunci, și-a făcut apariția un cuplu, probabil erau nemți, dar s-au prezentat atât de diferit și open-minded, ba chiar au rămas și la concert și păreau să se simtă bine. La un moment dat, un vârstnic dubios, îmbrăcat într-o pelerină neagră si purtând ochelari de soare, a dorit să asiste la concert pentru câteva minute, fără să fie taxat, pentru ca apoi sa plece, nu înainte de a îmi/ne transmite, celor care eram „ușieri„ că „Transilvania l-a întinerit”. Bine, cu toate acestea, localul a fost destul de plin în afara sălii de concert, oamenii savurând pizza și bând bere pe muzica dance care rula în acele momente din playlist, probabil unii dintre ei ascultând cu o ureche și ce se cânta live.

Adevărul e lipsit de echivoc și în acest caz, când pot afirma ca acest gen de evenimente care promovează, să zicem, două trupe aflate la începutul carierei, va fi tratat cu superficialitate și indiferență crasă de așa zișii amatori de muzica live. E ca și cum lumea e plictisită să mai asimileze ceva nou, consideră poate redundant sa plătească pentru ceva despre care nu știu, și - cel mai grav mi se pare că în momentul în care tocmai din aceste motive trupele respective cânta în fața unei săli aproape goale, vor fi aspru judecate și le va fi ponegrită integritatea și pusă la îndoială calitatea , doar pentru că lipsind oamenii, trupele sunt automat etichetate ca fiind mediocre.

Se poate observa o oarecare obsesie privind publicul larg la un concert, când fotoredactorii nu se plictisesc în a imortaliza în fotografii și mulțimea (unde e cazul), aici intervenind în mod indubitabil un efect de ordin psihologic: este normal ca în momentul impactului vizual redat de aceste fotografii, oamenii care le privesc să atribuie trupei respective ideea de succes, ideea că prinde la public - și evident vor cauta să se îngrămădească și ei în mulțime la următorul concert. Fotografiile nu transmit decât un aspect informativ cu privire la cum s-a desfășurat un eveniment, consider că ar fi ideal să se pună mai mult preț pe redarea video a evenimentului, de unde se poate concluziona dacă o trupă ți-e pe plac sau nu, în funcție de prestația live, de piesele și muzica în sine, și nu neapărat de … imagini cu publicul care s-a adunat la concert. În sfârșit, e destul de dificil să încerci să schimbi ceva în mentalitatea omului care se simte bine cand se îmbracă în blană de oaie, se uită în oglindă și apoi merge mândru să se integreze in turmă.

Despre trupa BACKLASH vom mai auzi, aceștia având programate concerte pe 12 dec. la Tg. Mureș, 27 dec. la Miercurea Ciuc și pe 14 mai 2011, la Rock Stage, în Sf. Gheorghe.

WAX MUPPET  își va continua activitatea pe plaiurile clujene, deocamdată, următorul concert având loc joi, 9 dec., în Gambrinus Pub, alături de Dance Trauma, Human Host Body si Stuck In A Rut.

În loc de incheiere, las la aprecierea voastră două înregistrări extrase din concertul susținut de BACKLASH și WAX MUPPET, pe 5 dec., în Irish & Music Pub.

 

Anomalii - Joey Goebel

Romanul trateaza un subiect controversat - ambitia a cinci indivizi,care,odata uniti intr-un proiect muzical,cauta sa isi manifeste repulsia fata de prostia oamenilor care populeaza fara rost aceasta planeta,niste "umanoizi" conectati la acelasi creier mecanic.

Structurat intr-un mod ingenios,romanul se imparte in fragmente ce reprezinta marturiile personale si subiective ale personajelor implicate in actiune,atat cele principale,cat si ale figurantilor.
Facem cunostinta inca de la inceput cu liderul formatiei "Anomalii",pe numele sau Luster,un afro-american nonconformist,cu gandire filosofica,cu deosebita placere pentru cantat,facand din aceasta scopul ambitiei lui de a-si depasi conditia - aceea de a fi fratele unor traficanti de droguri,traind intr-un ghetou atipic,framantat de probleme financiare si de suspiciunile aproape acuzatorii ale politiei locale.Luster stie ca nu este la fel ca fratii sai,de aceea cauta sa isi formeze propria gasca,departe de conflicte armate si bani murdari.
Se imprieteneste cu Opal,personaj feminin aflat la varsta a treia,dar cu o tinerete sufleteasca desavarsita,ce se manifesta direct prin tinuta,atitudine,limbaj.O "varstica adolescenta",care descopera cu intarziere gustul dulce al rebeliunii,al sentimentului de a fi diferit,al placerii de a purta un tricou cu Sex Pistols. In plus,se pricepe chiar bine la chitara electrica,ceea ce ii sugereaza infiintarea unei trupa de rock. Ea este practic initiatoarea formatiei "Anomalii".
Ember este o "ciudatenie"de 8 ani,o fetita cu chip dragalas,tradat insa de actiunile diavolesti in care se implica.Fiind data in grija lui Opal de catre parintii sai,acestia fiind prea ocupati pentru a se ocupa ei insisi de educatia fetitei lor,Ember adopta atitudinea rebela a batranei,imbracandu-se indraznet,ascultand muzica punk-rock si tratandu-i pe oameni ca pe dusmani de moarte.Dar cunoscandu-i pe ceilalti,se imprieteneste cu ei,considerandu-i singurele persoane demne de aprecierea sa si va vedea in ei o familiea adoptiva.Invata rapid sa cante la bass,prin urmare,ocupa si ea un loc in formatie.
La tobe o gasim pe incantatoarea Aurora,o pustoaica aflata in ultimul an al adolescentei.Avand o aparitie atat de seducatoare,incingand involuntar spiritele atator barbati,si asta numai datorita felului in care arata,Aurora se hotaraste sa-i pacaleasca pe toti,aparand in public intr-un umil scaun cu rotile.Dar chiar si asa,mintile bolnave ale barbatilor nu vor putea fi spalate,iar ea isi da seama ca va reprezenta oricum tinta fanteziilor lor,de aceea renunta.Desi tatal sau este preot,Aurora adopta atitudinea satanistei,dar numai pentru un timp,realizand ulterior ca nu o mai reprezinta. In acea perioada "demonica",ea activa ca dansatoare intr-un club - o deranja cand era etichetata drept stripteusa - ce facea ea se numea "arta de scena".Dar cei care au inteles-o,in fine,au fost bineinteles,tovarasii ei de trupa,devenindu-i in scurt timp prieteni adevarati.
La clape,facem cunostinta cu Ray,originar din Irak,care a venit in America cu un scop.Acela de a-si cere scuze in persoana celui pe care l-a impuscat accidental in Razboiul din Golf. Ii intalneste pe cei patru ciudati si se identifica atat de bine cu ei,incat se implica instantaneu in proiectul lor muzical.Sotia sa nu e prea fericita cu decizia de a se fi mutat pe taramul american,de aceea incearca sa-l convinga de cate ori are ocazia ca ar fi mai bine ca,impreuna cu fiul lor,sa se intoarca in tara natala.Dar Ray stie,la fel ca si Luster,Opal,Ember si Aurora,ca inainte de a lua vreo decizie importanta,trebuie sa cante pe scena.
La concert insa,se petrec evenimente neprevazute.Ray este impuscat de insusi cel caruia voia sa ii ceara iertare,ceea ce a si reusit,de altfel,obtinand insa o iertare falsa;in final,se intoarce in tara sa,de unde nu va mai relua legatura ce prietenii sai niciodata. Nu pentru ca n-ar vrea,ci pentru ca sotia sa va avea grija sa nu fie posibila nici o forma de corespondenta.Luster este arestat pe nedrept,acuzat de detinere de droguri.Acesta isi accepta soarta,in favoarea adevaratei vinovate,Ember,care furase pe ascuns o punga cu cocaina de la fratii lui Luster si pe care Opal o ascunsese de teama intr-un amplificator.Ember este dusa la un camin de copii,unde isi va petrece timpul facandu-le viata un cosmar colegelor ei de camera si asistentelor.Opal are sansa de a aparea la televizor,insa nu in sensul in care si-ar fi dorit,acela de a fi admirata de sute de oameni,poate,ci alaturi de noul ei sot,un tanar de 29 de ani,invitati amandoi la talk-show-uri diluate,in goana dupa audienta.Aurora decide sa se converteasca la credinta vesnica,alegand asadar sa devina calugarita.Cu toate ca tatal sau a fugit de acasa cu o prostituata mai tanara cu 30 de ani decat el.
Finalul e oarecum neprevazut,nu te-ai astepta ca o formatie ce pare sa se apropie cu pasi repezi de tinta pe care si-a propus-o - sa se destrame atat de subit si prostesc,din cauza unor conjuncturi nefaste si a interventiilor unor minti diabolice.

Acest roman descrie la modul cel mai realist cum cei care nu deranjeaza cu nimic,ci doar cauta sa isi atinga un scop,prin arta,prin muzica,doar pentru singurul fapt ca infatisarea lor apare drept ciudata,iesita din comun,si pentru ca fac parte,nevoit,din anumite anturaje suspecte,acesti oameni vor fi primii judecati,condamnati,impuscati.Aceasta nedreptate nu are sanse de abolire,intrucat "umanoizii" au ajuns la putere si astfel guverneaza intreaga populatie la acelasi nivel de prostie,incultura,ignoranta.toti oamenii sunt la fel.putini sunt cei care au curajul sa protesteze pentru ceea ce ii scoate din drepturi.si chiar daca de cele mai multe ori,protestele lor nu ajung la rezultate formidabile,importanta este taria de caracter si dorinta desavarsita de a evada din valtoarea poluata de oameni identici.Aceasta este adevarata atitudine punk,sa cauti orice mijloace prin care sa iti expui parerea,sa inlaturi nedreptatile,de orice fel,sa cauti acea suprafata virgina inca de pasii infecti ai dictatorilor.Si pe parcursul intregii carti,sunt remarcabile replicile suculente oferite de fiecare dintre ce 5 componenti ai trupei,ei vor sti ca in ciuda faptului ca drumurile li s-au paralelizat,cu puterea mintii vor putea ajunge mereu in acelasi punct.isi vor aminti toti odata de vremurile in care compuneau muzica originala de calitate,in stilul lor unic de power-pop new wave heavy metal punk rock.Iar ca povestea vietii lor a capatat cea mai intensa culoare in perioada in care s-au implicat neconditionat in "Anomalii",iata,un nume deloc ales la intamplare,un nume simplu pentru mintile simple.Fiindca pentru privitorii de rand,critici si judecatori,pentru "umanoizii" conectati la acelasi creier mecanic ei au fost intotdeauna niste biete "anomalii";au acceptat sa ii strige asa,datorita simplitatii numelui.E ca si cum membrii acestei trupe le-ar fi citit gandurile.E ca si cum si-ar fi facut o auto-descriere bazata pe imaginatia lor limitata.E ca si cum i-ar fi facut prosti in fata,iar ei nu ar fi ripostat,stiind cat sunt de prosti.



They laugh at me because I'm different.I laugh at them because they're all the same.

The U-MEN (figure them out!!)

The U-Men were a Seattle-based post-punk band active in the early to late 1980s. They toured extensively across America and even had a song by the Butthole Surfers named in their honor. Their musically "dirty" sound was a forerunner for the later grunge bands to come out of Seattle.


Fronted by the enigmatic vocalist John Bigley, the U-Men (whose members also included Tom Price, Charlie "Chaz" Ryan, Robin Buchan, Jim Tillman, Tom Hazelmyer and later Tony "Tone Deaf" Ransom) pioneered their own unique brand of alternative rock which could best be described as "swamp-o'-billy". Together with Northwest contemporaries Girl Trouble, the U-Men emerged to fill the void left some 16 years previous with the disappearance of Northwest garage rock legends The Sonics, The Wailers, and The Ventures. They updated this traditional Northwest sound with more modern punk rock and post-punk influences most notably The Cramps and Nick Cave's original group The Birthday Party.

Largely through word of mouth, rumor, showmanship and the occasional alcohol inspired dust up, the U-Men quickly acquired a dedicated cult following and well deserved reputation for mayhem, both on and off the stage. Perhaps their most legendary antic was when Bigley set the front of the Seattle Center Mural Amphitheater stage on fire during a Bumbershoot festival performance, and the band played on.
The U-Men were managed at different times by Susan Silver (who later went on to marry Chris Cornell and manage Soundgarden, Screaming Trees and Alice in Chains), Bruce Pavitt (co-owner of Bombshelter Records, pre-dating his Sub Pop Records foray into vinyl), and Seattle's legendary punk art gallery tastemaker, Larry Reid.

Through it all, the U-Men managed to survive largely intact (the exception being bass players) until early 1989 when the core of the group (John, Charlie, and Tom) decided that the experiment had run its course.
Tom Price moved on to form Gas Huffer, and also play in supergroup The Monkeywrench, while John and Charlie would co-found The Crows. Jim Tillman, whose work with the band included the self-titled e.p. "The U-Men" (1984), the indie classic "Stop Spinning" (1985), and the "Deep Six" compilation (1986) track "They" resurfaced to play bass for various other local bands most notably Love Battery. Tom Hazelmyer who had briefly considered the idea of relocating to Seattle join the band in Tillman's absence, chose instead to remain in his hometown of Minneapolis (performing live just once with the band when they opened for Big Black at the Showbox Theater in March 1987) to promote his record company (Amphetamine Reptile Records) and band, Halo of Flies. The last member of the group, 19-year-old Tony "Tone Deaf" Ransom, who in his short stint with the band managed to appear on the single "Freezebomb"/"That's Wild About Jack" (1987), the album "Step On A Bug" (1988), and the "Dope,Guns,and Fucking In The Streets Vol. 1" compilation track "Bad Little Woman" (1988), would disappear from the local music scene entirely, relocating to (as speculation would have it) Anchorage, Alaska.

John Bigley - vocals
Tom Price - guitar
Robin Buchan - bass (1981–1982)
Charlie Ryan - drums
Jim Tillman - bass (1982–1986)
Tom Hazelmyer - bass (1987)
Tony Ransom - bass (July 1987-1989)

Albums 

Step On A Bug (Black Label Records, 1988). 

Solid Action (compilation) (Chuckie-Boy Records, 2000).

(source: http://en.wikipedia.org/wiki/The_U-Men)

Review - Muzica locala și publicul.

Modernismul - un fel de rău necesar. Inevitabila schimbare - cu efecte benefice asupra științei și a tehnologiei, dar care ar putea devia curând într-o direcție nefastă, în sensul în care întreprinderea oricărei acțiuni ar putea fi strict dependentă de calculatoare. Deja se prezintă simptome la nivelul capacității fiecaruia dintre noi de a comunica, de a crea, de a ne informa - din moment ce mediul virtual îl înlocuiește treptat pe cel real.
Consumatorii de noutate sunt în principal generațiile tinere, care acceptă cu ușurință tot ce este la modă, fără a digera în vreun fel ceea ce li se impune, fără a trece prin filtrul propriei lor gândiri ceea ce li se oferă. Pe plan muzical, se poate observa o oarecare tendință occidentalistă, tinerii „creatori” lansează trupe pe bandă rulantă, vizând în special ca muzica redată să sune întocmai ca afară. Nu ar fi neapărat ceva de contestat, dar greșeala, după părerea mea, e că se pescuiesc exact acele aspecte ale muzicii de proastă calitate.
Punk - hardcore - new wave - pop punk. În felul ăsta a „evoluat” un gen muzical care s-a impus la început ca o manifestare de protest împotriva chestiunilor de natura politică, socială, economică ale vremii. Nu se urmărea melodicitate, nu se urmărea succesul, în sfârșit, ceea ce conta de fapt era mesajul transmis ... prin muzică. Dar totul a devenit în cele din urmă o modă. Asist în prezent la amalgamul de trupe care se autointitulează a fi punk - însă dacă se întâmplă să ascult ceea ce cântă, aș râde, părându-mi-se nimic altceva decât o glumă proastă, o încercare nereușită. Dar probabil că aș fi cam singura care ar gândi așa, publicul, în majoritate, e compus parcă special din persoane care se adaptează cu ușurință la o noutate urmată de o trenă lungă de prostie. Sigur că o educare muzicală ar reuși poate să schimbe ceva din mentalitatea puștilor din ziua de azi. Dar asta ar fi ceva care sa ma satisfacă pe mine - și cine sunt eu? Nu se complică nimeni, nu interesează pe nimeni. Atâta timp cât muzica aia e înregistrata profesionist și sună impecabil pe MySpace, vor merge la concert și se vor simți încântați să audă de la o trupa de-a lor ceva care seamănă perfect cu trupele americane, în special, pe care le ascultă toată lumea. Mai ales că muzică pentru ei înseamna tot ce a aparut după anii 90, când parcă mai bine sună pop-punk decât punk, mai bine dansezi pe alternative, fusion stuff decât pe rock&roll. Mie mi se pare absurd ce se întâmplă, dar va interveni tot timpul scuza că totul ține de preferințele fiecăruia. Măcar dacă acele preferințe captau cu totul altceva...

Album of the day: New York Dolls - New York Dolls

Personality Crisis
Looking For A Kiss
Vietnamese Baby
Lonely Planet Boy
Frankenstein
Trash
Bad Girl
Subway Train
Pills
Private World
Jet Boy

Abandon

Droguri. Alcool. Sex. Rebeliune. Pasiune. Curiozitate. Talent.

Niște idei halucinante au fost de ajuns pentru ca Andy Warhol să înceapă să se exprime prin artă. De la propriile fobii, fixații, plăceri, sexualitate  - la impactul pe care expresionismul de gen Pop Art l-a avut asupra criticilor secolului trecut, iată cum o Monroe editată ca prin ochii unui consumator de LSD, o simplă banană pe Velvet Underground sau tipicul procedeu de oxidation art i-au adus lui Warhol notorietate în lumea artistică. Ideea fundamentală pornea de la libertatea de exprimare. Inexistența convenționalismelor. A fost perioada perfectă, de maximă inspirație, perioada în care arta vizuală și muzica faceau front comun ... Bowie, Iggy Pop, Lou Reed ... Vieți duble, vieți triple, vieți de noapte. O prospețime redată de puritatea mișcărilor artistice...O virginitate orgasmică, o formă viabilă de expresionism, un cabaret al simțurilor.
Și voi distruge tot acest miraj spunând că, în mod cert, orice mișcare revoluționară artistică s-a amestecat cu interese personale. Ieșită din anestezie, realitatea poate sta altfel decât o putem percepe prin prisma fondului exterior.
Perioada hippie ma duce cu gandul la tineri lipsiți de constrângeri, tineri pentru care prioritatăți înseamnă sex, stupefiante, muzică, festivaluri în aer liber, corturi, sex, tineri nomazi care profită de prezent și...doar atât. Dar iată cum și acest miraj se spulberă odată cu Rolling Stones:Gimme Shelter. Revoltă fără sens. Oamenii sunt și au fost tot timpul la fel.
Arta, în general, a devenit, dacă nu a fost dintotdeauna, o afacere. Unora le-a adus faimă, alții s-au stins anonimi. Mulți au ucis total conceptul de artă, iar alții nu au privit-o niciodată ca pe o resursa vitală. Cauzele sunt clare. Din dorința de a egala și/sau de a depăși cât mai repede nivelul unuia pe care il idolatrizează sau invidiază, omul are de cele mai multe ori tendința de a se grăbi în parcurgerea traseului propus. Astfel, în absența unei nevoi sacre de a te dedica întru totul artei, în absența geniului care imploră numaidecât exteriorizare, amatorii care se angajează în cariere artistice ar trebui să se reorienteze.
 Tot ce a rămas neschimbat este asocierea calității artistice cu uzul de droguri și alcool. Ori impresia greșită că bolile mintale stimulează creativitatea. Van Gogh însuși mărturisea ce povară i-a fost schizofrenia în procesele de creație.În orice caz, fiecare om este unic (chiar daca foarte mulți depun mari eforturi pentru a copia pe altcineva - iată un fenomen omniprezent în timpul actual...) și fiecare stimul al creativității ar trebui să provină mai ales din centrul eului fiecăruia, din personalități ascunse, din trăiri și chestiuni personale, specifice fiecărui individ. Apelul la substanțe „stimulatoare” denotă, după mine, o nesiguranță asupra propriilor capacități.Trebuie s-o spun, totuși, până la urmă nu contează ce anume te-a stimulat, dacă dispui de acel ceva care se luptă în tine, efectul va fi evident.
Dar noua generație, cu sau fără pastile și alcool, pare incapabilă de a reinventa frecvențele audio-vizuale. A devenit laitmotiv deja statutul de Rockstar, ca și cum asta presupune urmarea unei școli care îți va permite, cu o diplomă și un CV sa te lansezi. S-au pierdut multe pe drum...pe undeva se face o mare greșeală. Și această greșeală se umflă din ce în ce mai tare pe măsură ce se merge doar pe interese financiare. Ce fel de emisiuni sunt acelea care „recrutează tinere talente” cu scopul de a scoate din ele superstaruri? Pe cât de abominabil sună asta, pe atât de real se arată și viitorul multor puști care fac tot posibilul să ajungă pe scene, pe la televiziuni și să nu facă nimic.
Insensibilitate și cruzime apocaliptică în fața uciderii conceptului de artă. Demolare a tot ce s-a construit bun vreodată. Introducerea canceroasă a imitației, a prostului gust, a sclavagismului în fața mediei.
Prefer să-mi continui drumul spre trecut. Un trecut care nu e al meu, în care nu eu am trăit, dar pe care mi-l pot imagina ca fiind al meu, de la Bay City Rollers la The Clash, de la David Bowie la The Doors, de la Cosmic Psychos la Little Eva, de la Godfather la Marilyn Monroe...

Albums of the day: The Wipers

 Wipers - Is This Real

   Recorded 1979

Return Of The Rat
Potential Suicide
Mystery
Don't Know What I Am
Up Front
Window Shop For Love
Let's Go Away
Wait A Minute
Is This Real?
Image Of Man
Tragedy
Telepathic Love
Alien Boy
Voices In The Rain
D7                                                                                                                                          
Wipers - Youth Of America

    Recorded 1981

No Fair
Youth Of America
Taking Too Long
Can This Be
Pushing The Extreme
When It`s Over
Scared Stiff









Wipers - Over The Edge

  Recorded 1983

Over The Edge
Doom Town
So Young
Messenger
Romeo
Now Is The Time
What Is
No Wants An Alien
The Lonely One
No Generation Gap
This Time