Review - Muzica locala și publicul.

Modernismul - un fel de rău necesar. Inevitabila schimbare - cu efecte benefice asupra științei și a tehnologiei, dar care ar putea devia curând într-o direcție nefastă, în sensul în care întreprinderea oricărei acțiuni ar putea fi strict dependentă de calculatoare. Deja se prezintă simptome la nivelul capacității fiecaruia dintre noi de a comunica, de a crea, de a ne informa - din moment ce mediul virtual îl înlocuiește treptat pe cel real.
Consumatorii de noutate sunt în principal generațiile tinere, care acceptă cu ușurință tot ce este la modă, fără a digera în vreun fel ceea ce li se impune, fără a trece prin filtrul propriei lor gândiri ceea ce li se oferă. Pe plan muzical, se poate observa o oarecare tendință occidentalistă, tinerii „creatori” lansează trupe pe bandă rulantă, vizând în special ca muzica redată să sune întocmai ca afară. Nu ar fi neapărat ceva de contestat, dar greșeala, după părerea mea, e că se pescuiesc exact acele aspecte ale muzicii de proastă calitate.
Punk - hardcore - new wave - pop punk. În felul ăsta a „evoluat” un gen muzical care s-a impus la început ca o manifestare de protest împotriva chestiunilor de natura politică, socială, economică ale vremii. Nu se urmărea melodicitate, nu se urmărea succesul, în sfârșit, ceea ce conta de fapt era mesajul transmis ... prin muzică. Dar totul a devenit în cele din urmă o modă. Asist în prezent la amalgamul de trupe care se autointitulează a fi punk - însă dacă se întâmplă să ascult ceea ce cântă, aș râde, părându-mi-se nimic altceva decât o glumă proastă, o încercare nereușită. Dar probabil că aș fi cam singura care ar gândi așa, publicul, în majoritate, e compus parcă special din persoane care se adaptează cu ușurință la o noutate urmată de o trenă lungă de prostie. Sigur că o educare muzicală ar reuși poate să schimbe ceva din mentalitatea puștilor din ziua de azi. Dar asta ar fi ceva care sa ma satisfacă pe mine - și cine sunt eu? Nu se complică nimeni, nu interesează pe nimeni. Atâta timp cât muzica aia e înregistrata profesionist și sună impecabil pe MySpace, vor merge la concert și se vor simți încântați să audă de la o trupa de-a lor ceva care seamănă perfect cu trupele americane, în special, pe care le ascultă toată lumea. Mai ales că muzică pentru ei înseamna tot ce a aparut după anii 90, când parcă mai bine sună pop-punk decât punk, mai bine dansezi pe alternative, fusion stuff decât pe rock&roll. Mie mi se pare absurd ce se întâmplă, dar va interveni tot timpul scuza că totul ține de preferințele fiecăruia. Măcar dacă acele preferințe captau cu totul altceva...

Album of the day: New York Dolls - New York Dolls

Personality Crisis
Looking For A Kiss
Vietnamese Baby
Lonely Planet Boy
Frankenstein
Trash
Bad Girl
Subway Train
Pills
Private World
Jet Boy

Abandon

Droguri. Alcool. Sex. Rebeliune. Pasiune. Curiozitate. Talent.

Niște idei halucinante au fost de ajuns pentru ca Andy Warhol să înceapă să se exprime prin artă. De la propriile fobii, fixații, plăceri, sexualitate  - la impactul pe care expresionismul de gen Pop Art l-a avut asupra criticilor secolului trecut, iată cum o Monroe editată ca prin ochii unui consumator de LSD, o simplă banană pe Velvet Underground sau tipicul procedeu de oxidation art i-au adus lui Warhol notorietate în lumea artistică. Ideea fundamentală pornea de la libertatea de exprimare. Inexistența convenționalismelor. A fost perioada perfectă, de maximă inspirație, perioada în care arta vizuală și muzica faceau front comun ... Bowie, Iggy Pop, Lou Reed ... Vieți duble, vieți triple, vieți de noapte. O prospețime redată de puritatea mișcărilor artistice...O virginitate orgasmică, o formă viabilă de expresionism, un cabaret al simțurilor.
Și voi distruge tot acest miraj spunând că, în mod cert, orice mișcare revoluționară artistică s-a amestecat cu interese personale. Ieșită din anestezie, realitatea poate sta altfel decât o putem percepe prin prisma fondului exterior.
Perioada hippie ma duce cu gandul la tineri lipsiți de constrângeri, tineri pentru care prioritatăți înseamnă sex, stupefiante, muzică, festivaluri în aer liber, corturi, sex, tineri nomazi care profită de prezent și...doar atât. Dar iată cum și acest miraj se spulberă odată cu Rolling Stones:Gimme Shelter. Revoltă fără sens. Oamenii sunt și au fost tot timpul la fel.
Arta, în general, a devenit, dacă nu a fost dintotdeauna, o afacere. Unora le-a adus faimă, alții s-au stins anonimi. Mulți au ucis total conceptul de artă, iar alții nu au privit-o niciodată ca pe o resursa vitală. Cauzele sunt clare. Din dorința de a egala și/sau de a depăși cât mai repede nivelul unuia pe care il idolatrizează sau invidiază, omul are de cele mai multe ori tendința de a se grăbi în parcurgerea traseului propus. Astfel, în absența unei nevoi sacre de a te dedica întru totul artei, în absența geniului care imploră numaidecât exteriorizare, amatorii care se angajează în cariere artistice ar trebui să se reorienteze.
 Tot ce a rămas neschimbat este asocierea calității artistice cu uzul de droguri și alcool. Ori impresia greșită că bolile mintale stimulează creativitatea. Van Gogh însuși mărturisea ce povară i-a fost schizofrenia în procesele de creație.În orice caz, fiecare om este unic (chiar daca foarte mulți depun mari eforturi pentru a copia pe altcineva - iată un fenomen omniprezent în timpul actual...) și fiecare stimul al creativității ar trebui să provină mai ales din centrul eului fiecăruia, din personalități ascunse, din trăiri și chestiuni personale, specifice fiecărui individ. Apelul la substanțe „stimulatoare” denotă, după mine, o nesiguranță asupra propriilor capacități.Trebuie s-o spun, totuși, până la urmă nu contează ce anume te-a stimulat, dacă dispui de acel ceva care se luptă în tine, efectul va fi evident.
Dar noua generație, cu sau fără pastile și alcool, pare incapabilă de a reinventa frecvențele audio-vizuale. A devenit laitmotiv deja statutul de Rockstar, ca și cum asta presupune urmarea unei școli care îți va permite, cu o diplomă și un CV sa te lansezi. S-au pierdut multe pe drum...pe undeva se face o mare greșeală. Și această greșeală se umflă din ce în ce mai tare pe măsură ce se merge doar pe interese financiare. Ce fel de emisiuni sunt acelea care „recrutează tinere talente” cu scopul de a scoate din ele superstaruri? Pe cât de abominabil sună asta, pe atât de real se arată și viitorul multor puști care fac tot posibilul să ajungă pe scene, pe la televiziuni și să nu facă nimic.
Insensibilitate și cruzime apocaliptică în fața uciderii conceptului de artă. Demolare a tot ce s-a construit bun vreodată. Introducerea canceroasă a imitației, a prostului gust, a sclavagismului în fața mediei.
Prefer să-mi continui drumul spre trecut. Un trecut care nu e al meu, în care nu eu am trăit, dar pe care mi-l pot imagina ca fiind al meu, de la Bay City Rollers la The Clash, de la David Bowie la The Doors, de la Cosmic Psychos la Little Eva, de la Godfather la Marilyn Monroe...

Albums of the day: The Wipers

 Wipers - Is This Real

   Recorded 1979

Return Of The Rat
Potential Suicide
Mystery
Don't Know What I Am
Up Front
Window Shop For Love
Let's Go Away
Wait A Minute
Is This Real?
Image Of Man
Tragedy
Telepathic Love
Alien Boy
Voices In The Rain
D7                                                                                                                                          
Wipers - Youth Of America

    Recorded 1981

No Fair
Youth Of America
Taking Too Long
Can This Be
Pushing The Extreme
When It`s Over
Scared Stiff









Wipers - Over The Edge

  Recorded 1983

Over The Edge
Doom Town
So Young
Messenger
Romeo
Now Is The Time
What Is
No Wants An Alien
The Lonely One
No Generation Gap
This Time