Cauze sunt. Unde-i manifestul?

Secolul 21. Anul 2011. Zilnic internetul, mass-media, posturile de televiziune, radiourile sunt încărcate obsesiv cu aceleași tâmpenii comerciale. Chiar și revista americană The Rolling Stone o găsesc drept o varză axată pe ideea promovării  noilor senzații muzicale, amestecate pe alocuri cu articole de memory refresh despre trupe sau artiști care și-au încheiat activitatea, dar au devenit legende. Toate genurile muzicale posibile amestecate în același mixer universal care alimentează manipulativ mințile tinerilor, deveniți (deși mulți au fost așa dintotdeauna) niște automatisme conectate la același creier mecanic.

Eu ma opun. Nu vreau să fac parte din această gloată de pitecantropi. Personalitatea mi-e bazată pe laturile ideologice pe care le-am găsit în muzică. Sigur, pentru neavizați, asta ar putea suna ca o teorie abstracționistă, dar în realitate nu am făcut nimic altceva decât să îmi păstrez loialitatea față de propriile convingeri și principii, să îmi păstrez opțiunile indiferent de deciziile altora. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu cineva din mulțime. M-am sustras mulțimii, rămânând pe cont propriu. Uneori mi-e atât de jenă de vremurile în care trăiesc, încât simt nevoia să-mi mutilez originile, spațial și temporal. Să îmi imaginez ca nu m-am născut niciodată în același timp cu cei care compun noua generație.

Astfel că am ajuns într-un secol când se trezește vreun căscat să își exprime opinia dezaprobatoare față de cei care au ales să trăiască conform acelorași principii ca și mine - cică atitudinea de i don`t give a fuck nu mai face o brânză acum și nu mai impresionează pe nimeni. Ori sufăr eu de schizofrenie și nu mai percep cum trebuie realitatea, ori asemenea persoane habar nu au despre ce vorbesc. Ca și cum a expirat timpul în care mai puteai să te exprimi așa cum îți dorești, timpul în care aveai efectiv dreptul să fii altfel. Cât de aberant! Și da, asta e deviza majorității în zilele noastre. Dacă nu ești sociabil, dacă nu te lingi în cur cu toată lumea și nu îți împarți prafurile cu toți la petreceri de muzică electronică (fenomen capitalist conformist!), înseamnă că ar trebui să fii ars pe rug. Adică ei sunt persoanele care nu sunt impresionate de nimic, practic, avându-se unii pe alții ca o mare familie de oameni fericiți. Și tembeli.

Altul a comis-o rău de tot, când s-a gândit să scrie într-un articol ceva de genul: „ oricât de grunge vrei să fii și ești ...etc etc”. Stai puțin! Ce-i asta?? Grunge,așa cum mulți se gândesc, este o modă? Atitudine grunge - sună ambiguu și deplasat, întrucât, spre informarea tuturor celor bruiați mental, ca respectivul sus amintit, ăsta este un gen muzical, atât. Nu are cum să definească un stil de viață, poate doar la modul fashionist, așa cum se tot întâmpla dupa 90, când odată cu succesul trupelor de acest gen, casele de modă s-au gândit să lanseze colecții care să imite stilul vestimentar al pasionaților de muzică grunge. Iar baza acestui gen muzical își are rădăcinile în muzica punk - ceea ce mai degrabă poate defini un stil de viață, întrucât s-a născut din dorința omului de a se răzvrăti împotriva unui sistem infect, manifest ce a izbucnit pe la mijlocul anilor 70. Muzicii grunge i s-a atribuit acest apelativ tocmai pentru că nu putea fi redusă total la punk, întrucât se caracteriza prin elemente de contrast și riffuri mai abrazive; așa cum s-a întâmplat cu muzica alternative, care combina mai multe stiluri și influențe și avea nevoie de o denumire care să le restrângă pe toate. Și nu m-ar mira dacă unii ar vorbi și de atitudinea alternative... Interesant de patetic.

În fine, din cauza atâtor cunoscători cum se cred unii, iată cum s-a produs involuția și stagnarea muzicii, într-un secol când îți este negat și combătut dreptul de a avea o altă decizie. De a avea o altă perspectivă.

Nu m-ar mira să apară cineva cu o armă îndreptată spre o trupă ce își expune convingerile nonconformiste prin muzică, doar pentru că spune ce gândește și instigă la haos și rebeliune. Dovadă că mulți dintre cei care se consideră a avea o atitudine de contra și apar pe scene, se refugiază într-un final, fără remușcări, în brațele marii familii de oameni îmbrăcați la fel, ajungând la compromisul de a își schimba total stilul muzical, de teamă să nu atragă antipatii și ură colectivă. Aici se regăsește unul din factorii care au transformat muzica într-o glumă, într-un prezervativ cu vicii, într-o castrare a personalității.

Sigur că acest compromis is alive and kicking peste tot prin lume, dar dacă e să mă refer la scena locală, chiar națională, aș spune că mai rău de atât nu cred că se poate. Iar în ceea ce privește atitudinea, aceasta lipsește acolo unde ar trebui să existe.