De multe ori, sunt convinsă și practic numai astfel îmi explic că omul pe deplin fericit, sau cel puțin, satisfăcut, în măsura în care viața îi priește așa cum este ea, este acela care își mutilează tocmai acel instinct al căutării continue a rostului său și a valorii sale personale. Omul care trăiește zilnic cu senzația că lucrurile mărunte - precum un cântec, o revistă, un film sau distracțiile în oraș - sunt coordonatele prioritare care îi schițează pașii în viață. Omul care alege soluțiile facile, care-i sunt la îndemână, mai ales atunci când este provocat de anumite chestiuni care depășesc puterea lui de înțelegere, chiar dacă acestea ar putea să îi modifice anumite concepții, credințe, și de ce nu, atitudinea. Acela care se agață până la sfârșit de convingerea că dumnezeu a creat omul - acceptă, iată o teorie care pare mai degrabă desprinsă din domeniul fantastic, paranormal - dar nu își „înglodează” conștiința cu eterna întrebare: de ce? sau... cum se poate explica una ca asta? E vorba, deci, de acel om cu o gândire simplă, radicală, care nu răspunde provocării de a-și justifica posibilitatea ca un zeu, o forță divină, cum s-ar spune, a creat tot ce ne înconjoară, inclusiv pe noi, oamenii, e de ajuns să creadă. Să creadă în ceva. Dacă s-ar întreba, s-ar rătăci. Dacă ar vrea să se întrebe, nu ar face-o, s-ar teme. Astfel, pe premiza că trebuie să crezi și să nu cercetezi, acest om se limitează la niște legende scrise demult de niște muritori, ca oricare alții, cu diverse pseudorevelații divine. În sfârșit, e ca și cum această problemă e rezolvată. Dar cel mai mult mă intrigă atitudinea rigidă a acestor „credincioși” de a nu accepta unele teorii mai avansate care se bazează mai degrabă pe știință, care reușește practic să explice mult mai plauzibil apariția vieții pe Pământ. Desigur, oricine e incitat de dovezi palpabile și demonstrații atunci când se dezbate o tematică mai controversată, dar de ce totuși nu se pune aceeași problemă și în cazul religiei? ...
Desigur, nu se poate caracteriza o persoană numai pe baza acestor aspecte, dar de regulă, sunt ostilă față de acești oameni care nu se întreabă prea mult și acceptă toate gratuitățile impuse de media, de religii, de societate. Iată, generația nouă e neînfrânată când vine vorba de snobism - în fiecare zi, tinerii cu conturi active pe site-urile de socializare sunt veseli că își observă doar partea plină a paharului, chiar dacă ceea ce-l umple nu este decât scârnă, și unii chiar înaintează în mania obsesivă de a-și etala prezența zilnică pe site-ul lor preferat, facebook, în ideea că și socializarea virtuală le va aduce un plus popularității din lumea reală sau, ma rog, pentru că poate le oferă confortul și chiar mândria de a se simți „citiți” și invidiați pentru acțiunile atât de incitante ale vieții lor de zi cu zi. Snobismul de a se lăuda fără perdea când câștigă premii, când au succes sau chiar când eșuează, dar totul la modul cât mai „cool” cu putință, pentru a fi în trend cu toată lumea. Chiar și inteligența e de multe ori avortată prin snobismul și nonșalanța de a o afișa prin diverse remarci, replici, comentarii - în fine, cred că se înțelege. Cred că „problema” mea se leagă, în cele din urmă, de faptul că toată lumea din jurul meu face același lucru, gusturile sunt adeseori aceleași, activitățile ... toate astea mă trimit undeva la capătul listei, pentru că am senzația permanentă că locul meu nu este aici, nu în aceste timpuri. Nu printre acești oameni. Da, aș putea să consider că se regăsește în mine o doză de mizantropie, dar fără să îi dau dreptate în totalitate lui Schopenhauer, când afirmă că „principala sursă a mizantropiei este în fond, invidia, o specie de suferință pe care o încearcă unele suflete la vederea fericirii, prosperității sau realizărilor altuia”. În cazul meu, singura invidie s-ar putea regăsi în faptul că cei din aceasta nouă generație sunt mulțumiți și conformați și astfel nu au prea multe de pierdut, nici nopți, nici gânduri aiurea, ci fac totul așa cum le dictează vremurile, fără „complicații” de niciun fel de natură culturală-artistică-estetică. Îmi aduc aminte de Martin Page atunci când a scris „M-am hotărât să devin prost”, care, prin prisma personajului central, Antoine, a ajuns la concluzia că „să gândești mult este,în ziua de azi, un handicap”și „să devii ceva mai prost poate fi o idee inteligentă”. Sigur, te integrezi, faci tot ce îți impune moda și societatea, intri în ”categoria reconfortantă a imbecililor fericiți ”... până când te depersonalizezi iremediabil.Mai nou, îți cumperi personalitatea pe net.
„- De ce nu mai ai prieteni?
- Au mucegăit. Nu remarcasem ca au o dată de expirare. Trebuie sa fii atent la asta. Prietenii mei au început sa aibe urme de putregai, pete verzi destul de scârboase. Ceea ce spuneau începea cu-adevărat sa miroasă rău…— Asta poate fi periculos.— Da, ar fi putut sa-mi dea salmoneloză.— I-ai pus în lada de gunoi?— Nu, n-a fost nevoie, s-au aruncat singuri în viața lor fără vlagă.” (Martin Page – M-am hotărât să devin prost)
