Sub Pop Records Compilation (1) SUB-POP-200

HOLE, Live Through This (1994)

Live Through This was praised unanimously by music critics and rock periodicals. Rolling Stone said, "Love delivers punk not only as insinuating as Nirvana's but as corrosive as the Sex Pistols'. More significantly, Live Through This may be the most potent blast of female insurgency ever committed to tape", while Entertainment Weekly gave the album a B+ rating, saying, "What Live Through This makes perfectly clear, though, is that Love is a greater star. She has charisma and attitude to burn, and she knows it. " NME called the album "a personal but secretive thrash-pop opera of urban nihilism and passionate dumbthinks", and Melody Maker called it "the high watermark of the genre that survived the crass label of `foxcore'..."
Musician Magazine said, "[Kurt] Cobain's much-discussed, little heard other half finally gets the chance to escape gossip-column purgatory and succceeds with flying colors... Courtney Love's foul, funny eloquence...cuts through all the bullshit with a mighty flourish." This sentiment was reassessed in a 2008 BBC review of the album, which stated, "In 1994 and the years that followed, tragedy and controversy seemed to overshadow everything Courtney Love touched. Thankfully, with every year that passes, it becomes easier to put the record’s emotional baggage to one side and appraise it on the strength of its songs."
Spin perhaps gave the album its greatest praise, awarding it a 10/10 rating and naming it the #1 album of the year on their "20 Best Albums of 1994" list, noting, "Love rode her band's gargantuan riffs through a shy loner's air-guitar fantasy: rock stardom as revenge upon the entire human race."The album's prolificness has been recognized in more recent years as well— it was ranked number 466 on Rolling Stone magazine's list of the 500 greatest albums of all time, and was included in TIME magazine's All-TIME 100 Albums list, as well as the book 1001 Albums You Must Hear Before You Die.
                                                                                          

                               Source: wikipedia.com
                 
             

THE VIBRATORS

British punk rock band from 76 . Listen and figure them out.!

Vibrators - V2

Pure Mania(77)

Guilty (1983)
Alaska 127 (1984)

PunkRock of the lost generation - local scene - WAX MUPPET

There is one place where time and space are always appropiate, where echos call for supporting a scene and punks are all dressed up in garbage - but no posers, no fear, no limits, no pain...Back at the basiscs, where evolution was crucially writing history....by starting riots. Devotion, dream machine, electric guitars and chaos. Unborn revolution - aborted crisis - euphory - artistic movement. All this have been compressed for at least just a few seconds like deja-vus in a scuff proof design over lots of influences, lost, burried influences. Sadly undiscoverd and not tasted yet - give this a try and download probably the only authentic sound of a lost generation, in a country and city where communism has never really disolved, where people are all connected to the same giant empty brain.  Recreated through this recorded performance, WAX MUPPET is a local band that has never had the chance to develop as it should have...and this is probably the one and only custom record prooving that punk music scene definitely needs an audience of its own...And currently, there is no such audience.

Wax Muppet. Manslave. 2010

1.Stupid Horse
2.Hypo
3.List
4.Social Abuse
5.Fix
6.Hey Mony
7.(Bonus Track!) Manslave

Download here!

Cumpăr aspirator pentru îndepărtarea gunoaielor din industria muzicală

Probabil că unele dintre cele mai frustrante și intrigante aspecte când vine vorba să-ți faci o trupă sunt următoarele:

E greu, în primul rând, să găsești oameni compatibili cu tine. Mai ales în situația des întâlnită de a apela la site-uri din astea muzicale, unde lași un mesaj pe forum și speri să îți răspundă cineva. Efectiv nu ai cum să creezi acea conexiune bazată pe încredere și compatibilitate cu o persoană pe care nu o cunoști, despre care nu ai cum să afli nimic din prima repetiție la care vă întâlniți (dacă se ajunge până acolo...), practic ți-e imposibil să ai așteptări prea mari, pentru că de cele mai multe ori ești dezamăgit. Și pentru că opțiunile sunt destul de reduse (mai ales pe plan local!), te conformezi cu cel care te contactează într-un final - (chiar dacă în altă conjunctură, ar fi, poate, ultimul om din lume cu care te-ai gândi să interacționezi) - pentru că se arată interesat de proiectul tău și este dispus să colaboreze cu tine. Desigur că o gândești, nu îți place neapărat de el, ca individ (aveți mentalități diferite, lui îi plac exact lucrurile care ție nu-ți plac și viceversa), dar o lungiți așa, un timp mai îndelungat (sau dimpotrivă), amăgindu-vă reciproc și sperând că muzica vă va apropia în timp... BULLSHIT!
Se poate sa nu se regăsească încă de la început în compozițiile tale muzicale, se poate să nu agreeze influențele tale, dar va accepta să mai continue un timp, să capete experiență, să depășească măcar cu un grad statutul de diletant, iar asta se întâmplă adeseori în ceea ce-i privește pe liceeni care au chef de cântat, dar au nevoie de acea „simulare”, care sa-i ajute să devină mai populari în rândul prietenilor, în societate, în general, folosindu-se nonșalant de tine, cu tot cu proiectul tău. De asta te-a și contactat, pentru că așa cum ziceam mai sus, opțiunile sunt minimizate de la o zi la alta, și pentru unii e o oportunitate să „iasă în lume” prin prisma imaginii de debut din cadrul unei trupe, să zicem, mai controversate. Deci nu te aștepta la minuni, mai ales pentru ca la acest gen de embrioni DA înseamnă de fapt NU și invers, NU, normal că nu mă interesează criticile lumii, de fapt, se traduce prin, BA mă deranjează, chiar nu aș vrea să îmi stric imaginea în rândul prietenilor și a lumii, dar o să mă arăt indiferent, să nu dau dovadă de slăbiciune. Chiar dacă la început ai sperat că veți ajunge să fiți și prieteni, și colegi de trupă - e non-sens, așa ceva rar există. Cel mai probabil, după un număr infim de concerte, el se va deplasa către alte orizonturi, iar tu vei ajunge de unde ai plecat.

 Să te implici în mai multe trupe în același timp. Să treci de la un instrument la altul. Să oscilezi între genuri muzicale total contradictorii, în speranța că îți dublezi nr de fani, de concerte sau sumele de bani. Dar asta nu dovedește ce multitalentat ești, ci dimpotrivă , în opinia mea, mi se pare o lipsă totală de instinct și orientare, pentru că te lași purtat de val, privești muzica strict ca pe un job sau o chestiune de hobby temporar. Iar dacă tu ai impresia că în felul ăsta îți asiguri cumva spatele și ai un plan B în caz de nereușită cu una din trupele în care activezi, mi se pare mai degrabă o strategie lipsită de tact și de inspirație - înseamnă că nu ești dedicat în totalitate niciunui proiect și nu ai șansa să evoluezi, pentru că nu ai pic de personalitate sau stil.

 Să nu faci din muzică o prioritate. Sigur, în fond s-a mai discutat în nenumărate rânduri despre lacunele din spațiul muzical din România, despre dificultatea de a obține satisfacții reale sau de lungă durată etc., și de asta nici nu prea merită să te implici, dar asta nu trebuie să îți influențeze traiectoria. Așadar, dacă faci muzică din fantezie, din plictiseală, nu vii la repetiții, nu comunici cu ceilalți membri din trupă, ești inactiv (dar vrei concerte și bani și fani...), atunci lasă-te și orientează-te spre altceva.

Dar în continuare se pare că susținerea din partea organizatorilor, a promoterilor, a reporterilor se revarsă, culmea, asupra nulităților din „industria underground”, astfel, pe afișe observ unele nume tâmpite ale unor trupe ce nu au repertorii proprii, dar își culeg bis-uri la fiecare concert de la prieteni, pentru că OMFG, IT S A RED HOT CHILLI PEPPERS COVER, sa zicem, iar cuvintele de laudă par să nu se mai termine. Dar poate că acești „non-artiști” imberbi cu pretenții nefondate de emancipare se vor izbi odată și odată de zidul realității. Este timpul pentru o schimbare. Până când să ne mințim la nesfârșit?

Sa-ți faci o trupă nu e complicat, dacă gândirea ți-e limitată și accepți cu facilitate compromisuri, dacă te plimbi mândru cu nasul maro peste tot și te înțelegi bine cu toată lumea, mergi prin cluburi, socializezi, asculți porcarii și fumezi etnobotanice, ai șanse să îți găsești membri mult mai ușor, nu dai importanță neimplicării lor totale în trupă, pentru că nici pentru tine nu e mai mult decât un hobby, și chiar vei învăța și acordurile de baza la chitară sa poți cânta și cu alții, tot de fantezie, iar lumea la concerte va veni garantat, pentru că ai o reputație pe facebook. :)) În sfârșit, ce pentru mine e repugnant, pentru alții e un stil de viață - iar ceea ce pe mine mă dezamăgește, pe ceilalți îi mulțumește din plin.

IGGY AND THE STOOGES - RAW POWER

Raw Power este al treilea album al trupei The Stooges, lansat în 1973. Deși la început nu s-a bucurat de o atenție sporită, totuși a fost apreciat de un grup restrâns de fani, dintre care numeroși tineri muzicieni care au continuat să ajute la crearea genului punk rock la jumătatea anilor 70 și să-i confere succes comercial, Raw Power devenind  proiectul proto-punk de referință al perioadei sale.
 Trebuie menționat că singura persoana, după cum însuși Iggy Pop a afirmat, care a recunoscut talentul celor de la The Stooges și calitatea acestui proiect muzical, a fost David Bowie.

here

Nu avem nimic în comun

Conștientizarea perpetuă a existenței, a evoluției, a involuției nu fac decât să amâne acea stare a confortului interior, astfel satisfacția simplă a faptului că trăiești se transformă într-un fel de vină obscură, înșelătoare pe care ți-o transferi la nesfârșit prin prisma acestor neliniști existențiale.
 De multe ori, sunt convinsă și practic numai astfel îmi explic că omul pe deplin fericit, sau cel puțin, satisfăcut, în măsura în care viața îi priește așa cum este ea, este acela care își mutilează tocmai acel instinct al căutării continue a rostului său și a valorii sale personale. Omul care trăiește zilnic cu senzația că lucrurile mărunte - precum un cântec, o revistă, un film sau distracțiile în oraș - sunt coordonatele prioritare care îi schițează pașii în viață. Omul care alege soluțiile facile, care-i sunt la îndemână, mai ales atunci când este provocat de anumite chestiuni care depășesc puterea lui de înțelegere, chiar dacă acestea ar putea să îi modifice anumite concepții, credințe, și de ce nu, atitudinea. Acela care se agață până la sfârșit de convingerea că dumnezeu a creat omul - acceptă, iată o teorie care pare mai degrabă desprinsă din domeniul fantastic, paranormal - dar nu își „înglodează” conștiința cu eterna întrebare: de ce? sau... cum se poate explica una ca asta? E vorba, deci, de acel om cu o gândire simplă, radicală, care nu răspunde provocării de a-și justifica posibilitatea ca un zeu, o forță divină, cum s-ar spune, a creat tot ce ne înconjoară, inclusiv pe noi, oamenii, e de ajuns să creadă. Să creadă în ceva. Dacă s-ar întreba, s-ar rătăci. Dacă ar vrea să se întrebe, nu ar face-o, s-ar teme. Astfel, pe premiza că trebuie să crezi și să nu cercetezi, acest om se limitează la niște legende scrise demult de niște muritori, ca oricare alții, cu diverse pseudorevelații divine. În sfârșit, e ca și cum această problemă e rezolvată. Dar cel mai mult mă intrigă atitudinea rigidă a acestor „credincioși” de a nu accepta unele teorii mai avansate care se bazează mai degrabă pe știință, care reușește practic să explice mult mai plauzibil apariția vieții pe Pământ. Desigur, oricine e incitat de dovezi palpabile și demonstrații atunci când se dezbate o tematică mai controversată, dar de ce totuși nu se pune aceeași problemă și în cazul religiei? ...
Desigur, nu se poate caracteriza o persoană numai pe baza acestor aspecte, dar de regulă, sunt ostilă față de  acești oameni care nu se întreabă prea mult și acceptă toate gratuitățile impuse de media, de religii, de societate. Iată, generația nouă e neînfrânată când vine vorba de snobism - în fiecare zi, tinerii cu conturi active pe site-urile de socializare sunt veseli că își observă doar partea plină a paharului, chiar dacă ceea ce-l umple nu este decât scârnă, și unii chiar înaintează în mania obsesivă de a-și etala prezența zilnică pe site-ul lor preferat, facebook, în ideea că și socializarea virtuală le va aduce un plus popularității din lumea reală sau, ma rog, pentru că poate le oferă confortul și chiar mândria de a se simți „citiți” și invidiați pentru acțiunile atât de incitante ale vieții lor de zi cu zi. Snobismul de a se lăuda fără perdea când câștigă premii, când au succes sau chiar când eșuează, dar totul la modul cât mai „cool” cu putință, pentru a fi în trend cu toată lumea. Chiar și inteligența e de multe ori avortată prin snobismul și nonșalanța de a o afișa prin diverse remarci, replici, comentarii - în fine, cred că se înțelege. Cred că „problema” mea se leagă, în cele din urmă, de faptul că toată lumea din jurul meu face același lucru, gusturile sunt adeseori aceleași, activitățile ... toate astea mă trimit undeva la capătul listei, pentru că am senzația permanentă că locul meu nu este aici, nu în aceste timpuri. Nu printre acești oameni. Da, aș putea să consider că se regăsește în mine o doză de mizantropie, dar fără să îi dau dreptate în totalitate lui Schopenhauer, când afirmă că „principala sursă a mizantropiei este în fond, invidia, o specie de suferință pe care o încearcă unele suflete la vederea fericirii, prosperității sau realizărilor altuia”. În cazul meu, singura invidie s-ar putea regăsi în faptul că cei din aceasta nouă generație sunt mulțumiți și conformați și astfel nu au prea multe de pierdut, nici nopți, nici gânduri aiurea, ci fac totul așa cum le dictează vremurile, fără „complicații” de niciun fel de natură culturală-artistică-estetică. Îmi aduc aminte de Martin Page atunci când a scris „M-am hotărât să devin prost”, care, prin prisma personajului central, Antoine, a ajuns la concluzia că „să gândești mult este,în ziua de azi, un handicap”și „să devii ceva mai prost poate fi o idee inteligentă”. Sigur, te integrezi, faci tot ce îți impune moda și societatea, intri în ”categoria reconfortantă a imbecililor fericiți ”... până când te depersonalizezi iremediabil.Mai nou, îți cumperi personalitatea pe net.

„- De ce nu mai ai prieteni?
- Au mucegăit. Nu remarcasem ca au o dată de expirare. Trebuie sa fii atent la asta. Prietenii mei au început sa aibe urme de putregai, pete verzi destul de scârboase. Ceea ce spuneau începea cu-adevărat sa miroasă rău…

— Asta poate fi periculos.

— Da, ar fi putut sa-mi dea salmoneloză.

— I-ai pus în lada de gunoi?

— Nu, n-a fost nevoie, s-au aruncat singuri în viața lor fără vlagă.” (Martin Page – M-am hotărât să devin prost)