PunkRock of the lost generation - local scene - WAX MUPPET

There is one place where time and space are always appropiate, where echos call for supporting a scene and punks are all dressed up in garbage - but no posers, no fear, no limits, no pain...Back at the basiscs, where evolution was crucially writing history....by starting riots. Devotion, dream machine, electric guitars and chaos. Unborn revolution - aborted crisis - euphory - artistic movement. All this have been compressed for at least just a few seconds like deja-vus in a scuff proof design over lots of influences, lost, burried influences. Sadly undiscoverd and not tasted yet - give this a try and download probably the only authentic sound of a lost generation, in a country and city where communism has never really disolved, where people are all connected to the same giant empty brain.  Recreated through this recorded performance, WAX MUPPET is a local band that has never had the chance to develop as it should have...and this is probably the one and only custom record prooving that punk music scene definitely needs an audience of its own...And currently, there is no such audience.

Wax Muppet. Manslave. 2010

1.Stupid Horse
2.Hypo
3.List
4.Social Abuse
5.Fix
6.Hey Mony
7.(Bonus Track!) Manslave

Download here!

Cauze sunt. Unde-i manifestul?

Secolul 21. Anul 2011. Zilnic internetul, mass-media, posturile de televiziune, radiourile sunt încărcate obsesiv cu aceleași tâmpenii comerciale. Chiar și revista americană The Rolling Stone o găsesc drept o varză axată pe ideea promovării  noilor senzații muzicale, amestecate pe alocuri cu articole de memory refresh despre trupe sau artiști care și-au încheiat activitatea, dar au devenit legende. Toate genurile muzicale posibile amestecate în același mixer universal care alimentează manipulativ mințile tinerilor, deveniți (deși mulți au fost așa dintotdeauna) niște automatisme conectate la același creier mecanic.

Eu ma opun. Nu vreau să fac parte din această gloată de pitecantropi. Personalitatea mi-e bazată pe laturile ideologice pe care le-am găsit în muzică. Sigur, pentru neavizați, asta ar putea suna ca o teorie abstracționistă, dar în realitate nu am făcut nimic altceva decât să îmi păstrez loialitatea față de propriile convingeri și principii, să îmi păstrez opțiunile indiferent de deciziile altora. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu cineva din mulțime. M-am sustras mulțimii, rămânând pe cont propriu. Uneori mi-e atât de jenă de vremurile în care trăiesc, încât simt nevoia să-mi mutilez originile, spațial și temporal. Să îmi imaginez ca nu m-am născut niciodată în același timp cu cei care compun noua generație.

Astfel că am ajuns într-un secol când se trezește vreun căscat să își exprime opinia dezaprobatoare față de cei care au ales să trăiască conform acelorași principii ca și mine - cică atitudinea de i don`t give a fuck nu mai face o brânză acum și nu mai impresionează pe nimeni. Ori sufăr eu de schizofrenie și nu mai percep cum trebuie realitatea, ori asemenea persoane habar nu au despre ce vorbesc. Ca și cum a expirat timpul în care mai puteai să te exprimi așa cum îți dorești, timpul în care aveai efectiv dreptul să fii altfel. Cât de aberant! Și da, asta e deviza majorității în zilele noastre. Dacă nu ești sociabil, dacă nu te lingi în cur cu toată lumea și nu îți împarți prafurile cu toți la petreceri de muzică electronică (fenomen capitalist conformist!), înseamnă că ar trebui să fii ars pe rug. Adică ei sunt persoanele care nu sunt impresionate de nimic, practic, avându-se unii pe alții ca o mare familie de oameni fericiți. Și tembeli.

Altul a comis-o rău de tot, când s-a gândit să scrie într-un articol ceva de genul: „ oricât de grunge vrei să fii și ești ...etc etc”. Stai puțin! Ce-i asta?? Grunge,așa cum mulți se gândesc, este o modă? Atitudine grunge - sună ambiguu și deplasat, întrucât, spre informarea tuturor celor bruiați mental, ca respectivul sus amintit, ăsta este un gen muzical, atât. Nu are cum să definească un stil de viață, poate doar la modul fashionist, așa cum se tot întâmpla dupa 90, când odată cu succesul trupelor de acest gen, casele de modă s-au gândit să lanseze colecții care să imite stilul vestimentar al pasionaților de muzică grunge. Iar baza acestui gen muzical își are rădăcinile în muzica punk - ceea ce mai degrabă poate defini un stil de viață, întrucât s-a născut din dorința omului de a se răzvrăti împotriva unui sistem infect, manifest ce a izbucnit pe la mijlocul anilor 70. Muzicii grunge i s-a atribuit acest apelativ tocmai pentru că nu putea fi redusă total la punk, întrucât se caracteriza prin elemente de contrast și riffuri mai abrazive; așa cum s-a întâmplat cu muzica alternative, care combina mai multe stiluri și influențe și avea nevoie de o denumire care să le restrângă pe toate. Și nu m-ar mira dacă unii ar vorbi și de atitudinea alternative... Interesant de patetic.

În fine, din cauza atâtor cunoscători cum se cred unii, iată cum s-a produs involuția și stagnarea muzicii, într-un secol când îți este negat și combătut dreptul de a avea o altă decizie. De a avea o altă perspectivă.

Nu m-ar mira să apară cineva cu o armă îndreptată spre o trupă ce își expune convingerile nonconformiste prin muzică, doar pentru că spune ce gândește și instigă la haos și rebeliune. Dovadă că mulți dintre cei care se consideră a avea o atitudine de contra și apar pe scene, se refugiază într-un final, fără remușcări, în brațele marii familii de oameni îmbrăcați la fel, ajungând la compromisul de a își schimba total stilul muzical, de teamă să nu atragă antipatii și ură colectivă. Aici se regăsește unul din factorii care au transformat muzica într-o glumă, într-un prezervativ cu vicii, într-o castrare a personalității.

Sigur că acest compromis is alive and kicking peste tot prin lume, dar dacă e să mă refer la scena locală, chiar națională, aș spune că mai rău de atât nu cred că se poate. Iar în ceea ce privește atitudinea, aceasta lipsește acolo unde ar trebui să existe.

The U-MEN (figure them out!!)

The U-Men were a Seattle-based post-punk band active in the early to late 1980s. They toured extensively across America and even had a song by the Butthole Surfers named in their honor. Their musically "dirty" sound was a forerunner for the later grunge bands to come out of Seattle.


Fronted by the enigmatic vocalist John Bigley, the U-Men (whose members also included Tom Price, Charlie "Chaz" Ryan, Robin Buchan, Jim Tillman, Tom Hazelmyer and later Tony "Tone Deaf" Ransom) pioneered their own unique brand of alternative rock which could best be described as "swamp-o'-billy". Together with Northwest contemporaries Girl Trouble, the U-Men emerged to fill the void left some 16 years previous with the disappearance of Northwest garage rock legends The Sonics, The Wailers, and The Ventures. They updated this traditional Northwest sound with more modern punk rock and post-punk influences most notably The Cramps and Nick Cave's original group The Birthday Party.

Largely through word of mouth, rumor, showmanship and the occasional alcohol inspired dust up, the U-Men quickly acquired a dedicated cult following and well deserved reputation for mayhem, both on and off the stage. Perhaps their most legendary antic was when Bigley set the front of the Seattle Center Mural Amphitheater stage on fire during a Bumbershoot festival performance, and the band played on.
The U-Men were managed at different times by Susan Silver (who later went on to marry Chris Cornell and manage Soundgarden, Screaming Trees and Alice in Chains), Bruce Pavitt (co-owner of Bombshelter Records, pre-dating his Sub Pop Records foray into vinyl), and Seattle's legendary punk art gallery tastemaker, Larry Reid.

Through it all, the U-Men managed to survive largely intact (the exception being bass players) until early 1989 when the core of the group (John, Charlie, and Tom) decided that the experiment had run its course.
Tom Price moved on to form Gas Huffer, and also play in supergroup The Monkeywrench, while John and Charlie would co-found The Crows. Jim Tillman, whose work with the band included the self-titled e.p. "The U-Men" (1984), the indie classic "Stop Spinning" (1985), and the "Deep Six" compilation (1986) track "They" resurfaced to play bass for various other local bands most notably Love Battery. Tom Hazelmyer who had briefly considered the idea of relocating to Seattle join the band in Tillman's absence, chose instead to remain in his hometown of Minneapolis (performing live just once with the band when they opened for Big Black at the Showbox Theater in March 1987) to promote his record company (Amphetamine Reptile Records) and band, Halo of Flies. The last member of the group, 19-year-old Tony "Tone Deaf" Ransom, who in his short stint with the band managed to appear on the single "Freezebomb"/"That's Wild About Jack" (1987), the album "Step On A Bug" (1988), and the "Dope,Guns,and Fucking In The Streets Vol. 1" compilation track "Bad Little Woman" (1988), would disappear from the local music scene entirely, relocating to (as speculation would have it) Anchorage, Alaska.

John Bigley - vocals
Tom Price - guitar
Robin Buchan - bass (1981–1982)
Charlie Ryan - drums
Jim Tillman - bass (1982–1986)
Tom Hazelmyer - bass (1987)
Tony Ransom - bass (July 1987-1989)

Albums 

Step On A Bug (Black Label Records, 1988). 

Solid Action (compilation) (Chuckie-Boy Records, 2000).

(source: http://en.wikipedia.org/wiki/The_U-Men)